Nici o autoritate a statului român nu a binevoit să explice ce anume s-a schimbat în ultimele săptămîni astfel încît, brusc, dronele rusești au putut deveni ținte pentru armată. După ani de zile de scuze care mai de care mai încîlcite, după ce ridicarea din umeri a fost adusă la cote de sport olimpic, cineva pare să fi avut brusc o revelație și, deodată, unele dintre obiectele respective sfîrșesc distruse pe cîmpiile patriei.
Nu mă aștept ca statul român să fie onest. O explicație cinstită ar duce probabil și la identificarea responsabililor care au tolerat ani de zile de incursiuni în spațiul aerian național fără să facă mare lucru. Pentru că oricît ar încerca autoritățile noastre să bage gunoiul sub preș, războiul de la granița noastră nu e nou, nici dronele nu sînt și, odată cu ele, nici pericolele directe pentru populația României. Despre demnitatea statului român nu mai are rost să vorbim. Ar trebui să existe ca să fie știrbită.
În relația cu Rusia, Guvernul de la București s-a comportat ani de zile ca Mowgli în fața lui Kaa. Faptul că recent a început să dea dovadă de fermitate e, din nou, un mister neexplicat. E simplu să ne bucurăm că pe undeva prin Ministerul nostru de Externe apar muguri de coloană vertebrală, însă, cîtă vreme nu știm cărui fapt i se datorează această schimbare, nu putem nici să prevenim pe viitor o revenire la atitudinea de rîme neutre.
Sigur că politica externă și cea de securitate nu sînt niciodată în alb și negru, însă de aici și pînă la a tolera umilințele pe care le-a tolerat România e totuși drum lung. Pentru că de umilințe e vorba atunci cînd, sub umbrela NATO și a Uniunii Europene, România a avut ca principală strategie de apărare crucile largi și speranța deșartă. Am văzut acum cîteva luni la Galați unde duc metodele astea.
Ne putem felicita, mîndri nevoie mare, că dăm jos niște drone, însă nici un pilot al armatei române, oricît de competent ar fi el, nu poate să restabilească încrederea pierdută în toți acești ani. Să nu ne mirăm că, sub asaltul propagandei pro-ruse, o populație mai degrabă îngrijorată de o eventuală vecinătate a Rusiei începe să vadă în odiosul regim al lui Putin ceva tolerabil, ba chiar, pe alocuri, pozitiv. Propaganda singură nu ajunge. Ca să fie reușită, ea trebuie să intervină pe un teren fertil. Și terenul ăsta a existat. A fost creat de guvernele României.
Sînt o sumă de acțiuni sau non-acțiuni ale statului român care sînt foarte greu de explicat. Pentru că vorbim de Rusia și de prelungirile ei externe, altă chestiune care nu a fost niciodată explicată e toleranța absurdă față de activitățile economice ale separatiștilor transnistreni. Acum vreo doi ani, România era partenerul comercial numărul unu al regiunii de dincolo de Nistru. Export, import, capital, fluxurile mergeau ca unse. În 2026, România e încă teribil de importantă pentru supraviețuirea acelui regim. De ce?
O altă chestiune insuficient explorată și anchetată e situația pașapoartelor românești aflate în posesia a tot felul de moldoveni cu agendă vădit anti-românească. Nu există o analiză exhaustivă a felului în care aceste pașapoarte au fost obținute și nici de ce ele continuă să producă efecte între care unele de-a dreptul absurde. Spre exemplu, acela că, între două declarații împotriva Bucureștiului, beneficiarul încasează indemnizație pentru creșterea copilului. Cazuri de felul acesta au fost documentate de portalul Moldova Curată.
Altă nedumerire din acest lung șir este cea privind atitudinea ambiguă a Guvernului român privind flota din umbră a Rusiei, cea care oferă o sursă vitală de finanțare pentru supraviețuirea economică a Moscovei. Vasele acelea continuă să fie văzute prin porturile românești și nimeni nu explică cum intră și de ce sînt lăsate să plece. Vrem cumva continuarea războiului? Cum se face că ajutăm Ucraina, dar mai ajutăm și Rusia un pic? Avem, așa, un fel de simț particular și bolnav al echilibrului și credem că putem mulțumi pe toată lumea? E altceva? Și dacă da, ce?
Față de tot ce e rusesc, România nu are o strategie. Are frici și izbucniri emoționale. Și, la cum arată lucrurile, și niște lașități dublate probabil de complicități ce le vor descoperi CNSAS-urile viitorului. Nu e clar de ce ar respecta Moscova Bucureștiul știind că pe partea asta a Mării Negre are de-a face cu autorități confuze, lipsite de orice simț istoric sau mîndrie și gata oricînd să schimbe direcția. Cînd ai în față asemenea personaje e posibil aproape orice. Mai puțin respectul.
