Cînd eram adolescent, am făcut o ascensiune în Munții Postăvaru. Am urcat la vîrf dinspre Timișul de Sus, pe poteca numită „Drumul Calului”. A fost o pantă de neuitat prin pădure, nu neapărat pentru că avea vreun pasaj dificil, ci pentru că ne-a scos sufletul. Înclinația fără pauze și pămîntul bătătorit al potecii erau de așa natură încît ne-au făcut să ni se pară un traseu de-a dreptul imposibil. În cele din urmă, am ajuns obosiți în vîrf și apoi la cabana Postăvaru. Acolo, tatăl meu l-a întrebat pe cabanier ceva despre drumurile de coborîre spre Poiana Brașov. Omul acela, îmbrăcat asemeni tuturor chelnerilor din vremea respectivă, cu cămașă albă și pantaloni negri, avînd și o burtă respectabilă, a dat din umeri. Ne-a spus senin că nu are habar de potecile de pe munte. „Vă rog să mă credeți că de zece ani, de cînd lucrez aici, am venit și am plecat de acasă doar cu telecabina și n-am fost niciodată nici măcar pînă în Poiana Trei Fetițe. Și ce rost ar avea, dacă am telecabina la îndemînă?”
Pomenita poiană se află cam la un kilometru distanță de cabană. Dar individul părea chiar a se mîndri cu neștiința și sedentarismul lui, bazate pe confortul oferit de mijloacele de transport moderne. Tata a dat discret din cap, dezaprobator, și, cînd am rămas între noi, mi-a spus că i se pare inadmisibil ca un cabanier din vîrful muntelui să nu fie în stare să-i ghideze pe drumeți. Era, mi-a explicat, exemplul clasic de angajat al statului (comunist), venit de cine știe unde, cu salariu fix, ca de funcționar (peste care bineînțeles că mai primea și bacșișuri), mulțumit de slujba lui, fără să aibă nici un fel de legătură cu adevăratele tradiții și responsabilități ale meseriei de cabanier. Un simplu chelner sau, ca să folosim termenul la modă în perioada comunistă, ospătar. Postăvaru e și una dintre cele mai vechi cabane de pe teritoriul actual al României. De bună seamă însă că omul acela n-avea nici habar și nici vreo curiozitate pentru asemenea istorii. Era tipul de „om nou” al socialismului.
De curînd, la un hotel din Germania am dat peste o cameristă care vorbea românește. Intrînd în vorbă cu ea, i-am aflat întreaga poveste. Măritată cu un sicilian, bucătar, a lucrat în Italia și Elveția, iar de cîțiva ani s-a mutat în Germania pentru că salariul care-i rămîne după ce se scad taxele e mai convenabil. E însă mereu necăjită de o colegă din Moldova care o tot pîrăște șefelor nemțoaice, sperînd că asta va fi în avantajul ei. În toți anii cît a stat în Elveția și Germania n-a învățat nemțește mai mult decît să poată număra pînă la o sută. Și-a văzut de muncă și atît. Degeaba i-a spus soțul ei că, dacă ar învăța limba, ar putea lucra la el la restaurant sau ar putea avansa cumva, la hotel, într-un post mai bun. Nu poate și gata. Ea l-a adus și în România, la ea acasă în Oltenia, și l-a plimbat și pe la Poiana Brașov (sic!), însă i se pare că lui nu i-a prea plăcut. A fost surprinsă să afle de la noi că majoritatea turiștilor din hotelul la care lucra veneau acolo ca parte a unor tururi pe biciclete, organizate în zonă în mod tradițional. Le-a văzut mereu echipamentul și bicicletele, dar n-a înțeles cum stăteau lucrurile. De fapt, nu părea să fi fost vreodată interesată să descopere ce se petrecea în jurul ei, să se integreze sau măcar să priceapă cît de cît ceva din spiritul și obiceiurile locului. Și aici nu mai e vorba de „omul nou” al socialismului. Persoana în cauză n-a prea apucat acele vremuri. Și nici nu e un caz special, neobișnuit. Ba chiar pare să fie un adevărat fenomen, căci am auzit nenumărate alte asemenea exemple. Oameni plecați la muncă în țări străine care le-au rămas la fel de străine chiar și după ani de zile de stat acolo. Nu au habar și nici nu-i interesează nimic din ce se întîmplă acolo. N-au vrut sau n-au fost în stare să-și bată capul decît cu lucrurile strict privitoare la munca lor. N-au avut nici o curiozitate, ci dimpotrivă, au trăit într-un soi de anxietate și de izolare față de noua lume, percepută ca necunoscută și complet diferită.
Au circulat povești și despre un poet român care a primit o bursă la Viena și care, aproape întreaga perioadă cît a stat acolo, n-a ieșit din camera unde era cazat, de teama „străinătății”. După Revoluție a fondat în România un partid naționalist. Știm că și o bună parte din diaspora mai nouă, adică dintre cei care au plecat la muncă în străinătate în ultimii 25 de ani, inadaptați acolo și nostalgici, votează cu partide extremist-naționaliste din țară. Pare deci un fenomen amplu, care transcende perioadele istorice. Ar fi interesant de studiat mai în profunzime. O posibilă pistă de cercetat ar fi legată, cred, de mai vechea teorie potrivit căreia majoritatea celor care locuim pe aceste meleaguri ne-am trage din două mari categorii ocupaționale: păstori și agricultori. Se pare că unii moștenesc mai multe caracteristici de la păstori, alții de la agricultori. Aceștia din urmă sînt mai sedentari și mai greu de dislocat din comunitatea lor originară, în vreme ce păstorii pornesc mai ușor la drum și sînt mai adaptabili la contactul cu alte lumi. Mă gîndesc că oportunitățile contemporane i-au determinat pe mulți dintre „moștenitorii” agricultorilor să-și caute norocul și fericirea în alte părți. Dar, cum spuneam, ei se adaptează mai greu.
