Și logica poate fi înșelătoare. Mai bine zis, logica poate fi coruptă pentru a fi folosită ca mijloc de înșelătorie. Începînd cu Aristotel, s-au tot inventariat argumentele falacioase. Asocierea unui termen din vocabularul gîndirii cu un adjectiv, care provine din cuvîntul latin fallacia (înșelătorie), exprimă tocmai această deturnare a rigorii logice. Cel care înșală acționează cu intenție, cel înșelat este ignorant.
În forme grave, înșelăciunea este sancționată juridic: inducerea în eroare prin manopere frauduloase este fie dol, adică un viciu de consimțămînt care justifică anularea actului juridic încheiat în aceste condiții, fie chiar infracțiune, dacă se urmărește folosirea unui folos patrimonial injust, pentru sine ori pentru altul, sau se cauzează o pagubă. În forme care nu îndeplinesc aceste cerințe juridice, înșelăciunea este sancționată doar moral sau politic.
Ierarhia sancțiunilor înșelăciunii este și ea… înșelătoare. Manipularea electoratului este o formă de înșelătorie mult mai gravă decît faptele ilicite civile și decît infracțiunile. Captarea voinței alegătorilor prin procedee înșelătoare tot mai sofisticate și mai cuprinzătoare, odată cu extinderea rețelelor sociale, în scopuri străine de interesele comunității, produce efecte mult mai grave decît un delict civil sau o infracțiune. Iar sancțiunile morale ori cele politice sînt fie ineficiente, fie sînt inaplicabile. Rezistența la acest tip de înșelătorie depinde de luciditatea corpului electoral. Dar rețelele sociale au diminuat sau chiar au dizolvat spiritul critic al alegătorilor, în România și în toate țările democratice. Cu cît este mai firav spiritul critic, cu atît crește pericolul manipulării. Ignoranța este teritoriul fertil pe care se dezvoltă înșelăciunea.
Argumentele falacioase sînt arme folosite în mod curent în dezbaterea publică, mai ales în confruntările politice. Aceste argumente au invadat rețelele sociale, iar forța lor de manipulare a crescut exponențial. Dintre toate argumentele falacioase, cel mai folosit este argumentul ad hominem, adică atacul la persoană. Ideile, opiniile nu sînt combătute cu alte idei sau opinii. Decredibilizarea adversarului nu țintește ideile sau opiniile acestuia, ci persoana care le emite. Este irelevant dacă atacul se bazează pe fapte reale sau inventate. Dacă nu se găsesc capete de acuzare în biografia interlocutorului, investigată cu osîrdie, arsenalul minciunii este inepuizabil. Ceea ce contează este sabotarea dialogului prin deturnarea atenției publicului de la problema dezbătută și orientarea spre compromiterea imaginii adversarului. Perfidia acestei metode profită de exigența justificată, mai ales în politică, privind integritatea morală a persoanelor publice, inclusiv a politicienilor. Dar sînt două planuri diferite, cel al ideilor și cel al persoanelor. Ambele sînt importante în viața politică, dar confundarea lor este eronată.
Uneori, argumentul ad hominem este utilizat circumstanțial. Cînd premierul Ilie Bolojan a aplicat cu consecvență politica de reducere a deficitului bugetar, asumată prin programul guvernamental, i s-a reproșat că, în exercitarea funcției de președinte al Consiliului Județean Bihor, ar fi făcut cheltuieli excesive din bugetul local. Dincolo de verificarea temeiniciei acestui reproș, argumentul nu are legătură cu discuția privind necesitatea măsurilor de restabilire a echilibrelor macroeconomice, condiție pentru accesarea fondurilor europene și recîștigarea încrederii piețelor financiare.
Denigrarea prin asociere este o altă formă a atacului la persoană. Nu este suficientă scotocirea biografiei adversarului politic pentru a dezvălui culpe trecute, reale sau fabricate. Procedeul este extins la membrii familiei, la prieteni sau cunoscuți ocazional. Vinovăția individuală este înlocuită cu vinovăția colectivă. Sînt practici reziduale ale sistemelor politice totalitare, care au acreditat vinovăția de clasă sau de rasă. Perpetuarea lor umbrește valorile și principiile democratice, degradează competițiile electorale și dezbaterile politice, sporește criza de încredere în autoritățile publice.
Prestidigitatorii demagogiei, cînd sînt acuzați cu temei de săvîrșirea unor fapte reprobabile, nu răspund acuzațiilor și încearcă să iasă din încurcătură trecînd la atac împotriva celor care le dezvăluie faptele, învinuindu-i de fapte și mai grave. Potrivit unei vechi anecdote, cînd un lider american s-a întîlnit cu un lider sovietic și i-a reproșat că regimul comunist a suprimat libertatea de exprimare, a primit de la acesta replica „Voi vorbiți, care omorîți negri?!”. Este argumentul fals denumit ad hominem tu quoque.
Nu de puține ori, atacul la persoană se îndepărtează cu totul chiar și de logica strîmbă a argumentelor falacioase, eșuînd într-un potop de insulte și calomnii. Trist este că nici disputele parlamentare nu sînt ocolite de astfel de atacuri, care sînt nu doar împotriva adversarilor politici, ci și împotriva limbii române.
Logica și vocabularul limbii române sînt sub asediul uriașului val de manipulare. Argumentele falacioase au succes pe fondul acestei duble retrogradări a limbii române, prin coruperea logicii și degradarea vocabularului, profitînd de ignoranță. Reducerea riscului erorilor logice și restrîngerea ignoranței sînt posibile numai prin educație, pentru a îngusta sfera de acțiune a manipulatorilor. Dar aceasta este altă poveste.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
