O legendă hagadică crede a ști că dintre cei doi heruvimi de aur plasați pe chivotul Legămîntului din Templul din Ierusalim, unul era al Legii, iar celălalt al Compasiunii. Cînd erau întorși astfel încît să se poată privi față în față, în lume Legea și Compasiunea se completau și lucrurile mergeau bine. Dar adesea heruvimii, certați, stăteau spate în spate și atunci fie Legea se aplica mecanic, uitînd de Compasiune, fie aceasta intervenea împotriva Legii, iar lumea mergea rău.
Îmi aminteam de această legendă asistînd la scandalul și controversele legate de cazul filantropului fără autorizație din Bihor (Viorel Pașca) ce a primit, a găzduit, a hrănit (și uneori a și îngropat) timp de peste un deceniu mii de persoane fără adăpost și mijloace – bolnavi, bătrîni, infirmi – pe care instituțiile de stat abilitate pentru ocrotirea persoanelor vulnerabile îi trimiteau la el, deoarece fie nu mai găseau altă posibilitate, fie nu mai voiau să-și bată capul cu acei nefericiți. Acum omul este sub ancheta DIICOT, învinuit de a fi constituit un „grup infracțional organizat”, care ar fi abuzat de persoanele vulnerabile. Senzația pe care o am (nu sînt deloc singurul) este că parchetul s-a lăsat antrenat într-o acțiune instrumentată politic și că felul în care s-a acționat practic pe teren (desfășurare masivă de forțe, desființarea „coloniei” lui Pașca) a fost cu totul disproporționat și contraproductiv atît aflării adevărului, cît și depistării unei soluții umane pentru persoanele aflate în îngrijirea filantropului.
Să fie deci Pașca un erou al Compasiunii, care salvează oamenii în nevoie pe care societatea și statul îi marginalizează, îi neglijează și sînt incapabili să-i ocrotească (așa cum crede deja o bună parte a opiniei publice) sau este el un infractor care abuzează, în răspărul Legii, de suferințele altora și care extrage cine știe ce avantaje personale (cum se străduiește să demonstreze acum parchetul și susțin și cîțiva jurnaliști de investigație)? E prematur să mă pronunț, deși cea dintîi alternativă mi se pare mai plauzibilă. Dar să simplificăm cazul: să admitem că avem un caz de filantropie autentică, însă în afara legii din diferite motive – birocrație excesivă, neglijență, comoditate. Cu alte cuvinte, Pașca poate fi simultan un erou etic și un infractor legal: a încălcat legea repetat și consecvent, neautorizîndu-și organizația, dar a ocrotit și a salvat viețile a mii de oameni timp de mulți ani.
Cum poate fi rezolvat acest conflict dintre Lege și Compasiune, salvînd desigur Compasiunea și pe recipienții ei, dar fără a invalida în mod dramatic nici Legea, de care orice societate civilizată trebuie să țină seama? Conflictul ar putea fi soluționat, dar nu cu jandarmi și arestări, ci cu inteligență – prin interpretarea abilă a Legii, a oricărei reglementări relevante. Scopul trebuie să fie integrarea actelor individuale de binefacere în domeniul instituțional-legal, transformarea „haiduciei” private într-o organizație caritabilă recunoscută – deopotrivă ocrotită și verificată de lege. Dar, repet, pentru asta se cere o anumită inteligență interpretativă. Iată un frumos și istoric exemplu. Se spune că, la moartea lui Molière, Biserica, înfuriată pe marele comediograf din cauza lui Tartuffe mai ales, a refuzat să-i acorde dreptul de înhumare într-un cimitir, pe motiv că un blasfemiator nepocăit nu poate fi îngropat în pămînt sfințit. Fiica sa s-a adresat regelui Ludovic al XIV-lea. Acesta l-a chemat pe arhiepiscopul Parisului și l-a rugat să arate compasiune marelui decedat. Acesta a refuzat invocînd legea canonică. Atunci regele l-a întrebat: „,Cît de adînc este pămîntul sfințit într-un cimitir?”. „Pînă la trei picioare, Majestate.” „Ei bine“, a spus regele, „atunci săpați o groapă mai adîncă de trei picioare.” Și așa a fost, iar Molière a putut fi îngropat. Legea n-a fost încălcată, ci numai ocolită printr-o interpretare abilă în favoarea Compasiunii – ba, am zice, și în aceea a gloriei literelor franceze.
Pentru ca cei doi heruvimi să înceapă a se privi unul pe altul, după ce un timp și-au arătat supărați dosurile, tratamentul presupune o injecție de inteligență. Și, desigur, voința de a o aplica. Cerem prea mult de la ai noștri, nu-i așa?
