Cuvîntul familiar-argotic șustă nu mai este foarte des folosit astăzi, dar nici nu s-ar putea spune că a ieșit din uz. Din păcate, ca și în cazul altor argotisme, originea sa nu este deloc sigură. În Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), unde e definit ca „aranjament, învoială (necinstită) între două sau mai multe persoane”, apare chiar indicația „etimologie necunoscută”. În schimb, dicționarul tezaur (Dicționarul limbii române – DLR), Micul dicționar academic (MDA) și Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI) acceptă cu prudență, ca posibilitate (indicată convențional de abrevierea cf. – confer) explicația propusă de Alexandru Graur în cartea sa Alte etimologii românești (1975): șustă ar putea proveni din greacă, din sousta, „arc, resort”, cuvînt împrumutat la rîndul său din italiană, din susta. Schimbarea fonetică minoră la inițiala împrumutului lexical (s/ș) se poate explica prin refacere analogică și hipercorectitudine. Propunerea lui Al. Graur nu a convins totuși definitiv din cauza distanței semantice destul de mari dintre presupusul etimon și cuvîntul românesc. O problemă o reprezentau și atestările tîrzii ale argotismului, care nu mai corespundeau perioadei de intensă influență grecească.
În DLR este indicată o primă atestare foarte tîrzie a cuvîntului: din anul 1970. Al. Graur observa însă că șustă este un „cuvînt de argou răspîndit, după cît se pare, puțin înainte de cel de-al Doilea Război Mondial” (p. 81). Sursele pe care le foloseau dicționarele noastre pentru a stabili vechimea și circulația unui cuvînt (înregistrarea sa în alte dicționare, prezența în texte literare și de specialitate, în mai mică măsură în periodice, volumele fișate manual și nu totdeauna integral) erau insuficiente în cazul unor cuvinte mai rare. Bazele de date de care dispunem astăzi, mai ales colecțiile de ziare Arcanum, ne permit să descoperim cu mare ușurință atestări mai vechi, să urmărim răspîndirea treptată a unui cuvînt și schimbările semantice petrecute în timp, ceea ce contribuie la confirmarea sau la infirmarea unor ipoteze etimologice. Potrivit surselor de care dispunem acum (dar care se vor îmbogăți desigur în viitor, pregătindu-ne probabil alte surprize), substantivul șustă apare în presă, izolat, în 1906, ca termen cules din argoul interlop, apoi, în 1931, ca argotism pătruns în vorbirea tinerilor, pentru a deveni tot mai frecvent în anii 1940-1950, cînd intră masiv în limbajul colocvial. Prima atestare, din ziarul Dimineața (din 24.06.1906), este cea mai interesantă, pentru că descrie uzul „tehnic” al termenului, în practica trișorilor profesioniști: „Pungașii populari întrebuințează pachetele de cărți cu stor și șustă [...]. O carte cu șustă poate suferi diferite transformări: dintr-un șase ochi putem face un șapte ochi sau un opt ochi după voință, asta în fața adversarului și fără ca el să bănuiască. Iată care e mecanismul acestei cărți: între spatele și fața cărţei e o sîrmă fină, cu un capăt fixat la centrul cărţei, iar cu celalt capăt lunecînd pe marginea ei. Mişcînd eu degetul sîrma la un şase de cupă – de pildă – facem să apară un nou punct de cupă şi transformăm astfel cartea într-un şapte ochi. Dacă cartea are şustă dublă, putem transporta, după poftă, pe șase de cupă în șapte sau opt ochi!”. Textul folosește termenul ochi, care era o mai veche denumire a semnelor (pică, cupă, caro sau treflă) indicînd numărul cărții de joc. Descrierea cărții măsluite se potrivește foarte bine cu ipoteza etimologică a lui Al. Graur, oferind veriga lipsă din înlănțuirea schimbărilor semantice: sîrma fină a cărei mișcare poate transformă imaginea cărții de joc este într-adevăr un fel de arc sau resort, simplu sau dublu. Iar denumirea mecanismului de falsificare a cărții de joc – susta sau șusta – putea să se extindă ușor asupra altor tipuri de înșelătorii. O istorie a circulației cărților de joc și a instrumentelor folosite pentru trișat ne-ar putea aduce date în plus despre mai mulți termeni argotici.
Cîteva decenii mai tîrziu, cuvîntul era atribuit unui dialog fictiv între doi adolescenți plictisiți, în plină vacanță bucureșteană: „Să ne-ntîlnim la automat pe la şase, dăm o şustă acolo, şi pe urmă mergem la Strand!” (Universul, 18.06.1931). Automatul era noutatea timpurilor moderne, locul prevăzut cu distribuitoare automate de mîncare, iar pentru împrumutul recent ștrand se păstra încă ortografia germană; natura șustei nu se poate însă deduce cu exactitate din context. În anii următori, atestările confirmă, pe de o parte, circulația cuvîntului în mediul interlop, unde putea denumi diverse înșelătorii, furturi și spargeri – „am o... «şustă» pentru noi amândoi”; „o «șustă» pe zi” (Moldova nouă, 1946) –, pe de altă parte micile aranjamente ale șmecherilor: „bă, ai venit cu plutele pe Dunăre dă nu cunoşti şustele noastre?! În Galaţi – dacă eşti şmecher – intri fără bilet şi la film” (Viața nouă, 1955); „Am pierdut o şustă teribelă cu ocazia asta. – Ce şustă? – C-o femeie” (Scînteia tineretului, 1957); „și cum eu nu-s prea obişnuit să stau la coadă, mi-am aranjat repede o şustă” (Flacăra Iașului, 1957).
În utilizările actuale, șusta este într-adevăr un aranjament, o mică șmecherie: „Mi-ai stricat șusta. Pentru că ai devoalat că vreau să fac interviu” (Cațavencii, 2016); „fiindcă fiecare își face șustele lui, cum se spunea, adică invită instituții, orchestre, unde va fi invitat și dînsul” (adevarul.ro, 2023). Sensul – instabil, ca al multor argotisme – și-a atenuat gravitatea infracțională a contextelor mai vechi.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
