Contrar a ceea ce se crede de multe ori, teoriile conspiraționiste nu sînt propriu-zis iraționale, ci dimpotrivă, suferă de un exces de raționalism. Ceea ce nu se opune totuși absurdității lor. În primul rînd ele presupun că totul în lume se leagă într-un mod rigid și univoc. Nu există întîmplare sau arbitrar, iar toate coincidențele sînt aparente. În spatele lucrurilor și al evenimentelor există întotdeauna o cauză bine determinată și de obicei unică; mai mult, există voințe bine determinate, chiar dacă, firește, ascunse sub anonimat, prezentate sub denumiri convenționale colective, precum „Oculta”, „Sistemul” etc. Omul care controlează conspirația sau participă la ea este și el o făptură pur rațională, dotată cu abilități excepționale și cu o inteligență fără cusur. De exemplu, într-o țară ca România, unde de cele mai multe ori instituțiile de stat funcționează deficitar, conspiraționistul presupune că autorii conspirațiilor lucrează fără greșeală; și la fel crede el pretutindeni, ignorînd deliberat neglijențele, erorile umane, accidentul.
Filozofia conspiraționismului presupune așadar, pe de o parte, determinismul cel mai absolut, refuzînd orice hazard; pe de alta, propune personalismul iarăși absolut, refuzînd să vadă în evenimente altceva decît manifestarea unor intenții personalizate. Nu există forțe sau tendințe obiective. La limită, și cînd e vreme rea, de vină sînt tot „ei”, care ar manipula clima sau încălzirea globală. De asemenea, conspiraționismul raționalizează cît se poate istoria, tinzînd să reducă tendințele și acțiunile istorice la ceea ce este cel mai măsurabil și numărabil: motivele economice imediate. Elementele iraționale și neintenționale adesea ale istoriei – fie că vorbim despre credințe, despre ambiție, invidie, teamă – sînt pe cît se poate eliminate din cadru.
De ce apar conspiraționismele? Cauza principală trebuie să fie sentimentul neajutorării și al neputinței pe care îl încercăm adesea. În raport cu micimea noastră, lumea ne apare imensă, adesea ostilă, iar complexitatea ei desfide mereu încercările noastre de a o interpreta corect. Apoi sîntem – și nu fără motiv de multe ori – suspicioși pe guvernele noastre; credem – și nu fără temei – că acestea ne ascund adevăruri incomode. Suspiciunea rezonabilă devine însă paranoia conspiraționistă atunci cînd refuzăm să acordăm orice credit informațiilor oficiale, ba chiar vedem întotdeauna în spatele unor vădite erori și inadvertențe cine știe ce motive obscure înlănțuite într-un plan. Pentru că e mai comodă psihologic, o lume planificată rațional și a cărei cheie o posedă conspiraționistul este adesea preferată unei lumi cu insule de raționalitate și determinism scăldate de un ocean de hazard și de erori. Numai că aceasta din urmă lume este singura adevărată.
Nu de puține ori conspiraționismele vin în ajutorul unor guverne și conducători de state cu aspirație autoritară. A inventa sau măcar a susține presupuse conspirații – precum cea „iezuită” în secolul al XIX-lea sau cea „iudeo-masonică” în secolul XX – s-a dovedit o armă propagandistică și de mobilizare socială puternică, iar consecințele, oribile, se cunosc. Într-un alt sens, conspiraționismul, susținut de media sau de politicieni interesați, așa cum se întîmplă și la noi, invită opinia publică, dar și pe cei responsabili la pasivitate și resemnare. Dacă ai în față servicii atotputernice, naționale sau străine, dacă toți sîntem ascultați, monitorizați, înregistrați de ele, supravegheați de AI, ce sens mai are să protestezi, să acționezi, să te revolți, să speri? Consecința practică a conspiraționismului este că „nu se poate face nimic”, fiindcă tot „ei” vor decide și întotdeauna vor avea cîștig de cauză, chiar și atunci cînd aparențele sugerează contrariul, căci și o asemenea aparență mincinoasă e considerată parte a conspirației.
În Antichitate, unii determiniști se foloseau de următorul sofism, numit „al secerătorului”: cel care are un ogor de secerat poate fie să-l secere, fie să nu-l secere. Or, una dintre aceste două acțiuni este necesară, fiindcă ar fi fost determinată cauzal dintotdeauna. Așadar, nu contează ce vei face, deoarece oricum ceea ce este necesar să se întîmple se va întîmpla. La fel procedează și conspiraționistul: pentru el, orice crimă politică sau grav accident sînt insolubile. Niciodată – crede el – nu se va afla ce-i adevărat, iar ceea ce se va afla nu-i adevărat, deoarece ei (puterile oculte) se opun. În consecință, dacă e simplu cetățean, conspiraționistul va comenta totul la o bere cu superioritatea gnosticului care știe. Iar dacă chiar știe ceva într-un caz particular, atunci va tăcea, fiindcă, nu-i așa, ceea ce-i fatal să se întîmple se va întîmpla oricum, cu sau fără aportul lui. Pasivitatea, neimplicarea și fatalismul devin justificate rațional, precum în cazul personajului celebru al lui Denis Diderot, Jacques fatalistul. Într-adevăr, convins că Marele Plan se realizează și fără el și în orice condiții, omul poate dormi fără remușcări, confirmîndu-și astfel neputința.
