Oamenii iubesc poveștile frumoase pe care le numim și mituri. Este ca și cînd ai avea un frumos vis-de-zi sau cu ochii deschiși. E revigorator, dătător de speranță în momente tulburi. Compensează teama pe care o resimt, grija care-i apasă, disprețul cu care sînt tratați de alții, resentimentele deșteptate; în plus, îi aduce laolaltă: fiecare poveste reinventează comunitatea. De aceea, chiar și celor mai învățați, mai ageri, mai subtili dintre ei le este uneori greu să refuze a se preda visului-de-zi, mai ales dacă au un bun Povestitor. Sau, mai exact, la început își trimit în realitate ancore pe care le cred solide: cred și nu cred; cred numai un pic, poate pe un sfert: „Știu că nu se poate, dar totuși, poate că puțin-puțin...”. Apoi, treptat, procentul crește la jumătate, apoi la trei sferturi; ancorele se rup una după alta; o, cît de agreabil este sentimentul de eliberare, ca atunci cînd un vas se pregătește să-și ia avînt pe marea largă și luminoasă, scăpat de tot ce îl ținea priponit la țărmul întunecat! Și așa, omul începe să uite că doar visa, sau, hai să spunem, că avea numai o ipoteză de lucru.
Iată că intră în scenă și Oratorul: apar apostrofările la adresa celor care nu cred decît parțial, reproșurile că necredința lor e nelalocul ei, că ea ar putea convoca eșecul. Inventează argumente bazate pe analogie și modele. Cum de n-ar face-o? Rațiunea, devenită instrument al Apostolului, e în stare să inventeze orice pentru a susține utopia, care, odată ce e crezută, devine pentru credincios realitatea însăși. De altfel, un nou membru al echipajului, Istoricul, îți spune că omenirea nu a putut înainta fără mituri, îți arată că, de-a lungul epocilor din trecut, visele și utopia au mobilizat întotdeauna fapta.
Acum a venit rîndul Moralistului: el invocă propria convertire, pentru a convinge restul sceptic din noi că sîntem datori să acceptăm poveștile în numele valorilor pe care Marele Om din centrul lor le încarnează. Desigur, acestea sînt metafore pentru sfatul de a „pune între paranteze” consecințele, respectînd o, chipurile, pură și luminoasă etică a convingerii. În fine, nu mai e mult și intervine inversiunea: izgonind din sine ochiul critic, credinciosul se consideră pe sine realist, în vreme ce criticul său ajunge între ghilimele, ca să zicem așa: a devenit „realist”. Vasul – iată – a plecat în larg. Măcar are el cîrmaci autentic, busolă funcțională?
Din păcate, nu. Fiindcă, în asemenea cazuri, nu credinciosul simplu e singura piedică, ci personajul central, „Marele Om”. Acesta tinde să se molipsească de propria-i mitologie, mai ales că în jurul său sînt destui care i-o servesc, iar poporul credincioșilor o amplifică. I se zice că lucrurile merg neașteptat de bine, că șansele vasului său de a străbate Oceanul cresc vertiginos. I se furnizează argumente – incomplete însă. Dacă totuși mai are îndoieli, intervine îndată Sicofantul care îl asigură imediat că informațiile neconvenabile sînt produse de inamicii înspăimîntați, că evaluările critice sînt clevetiri ticăloase. Treptat, ajunge să nu mai creadă decît în ceea ce-i spune Curteanul ca fiind favorabil. Mai rău: absurditatea unor informații care i se prezintă drept reale din mai multe surse nu-l mai surprinde. Răul e făcut, intoxicarea a ajuns la capăt, ochiul critic s-a închis de tot. Pe timpuri, în jurul oricărui Mesia vaticina cîte un profet. Acum, aceștia se numesc analiști și sociologi. Dar înlocuirea viziunilor extatice cu ultimele cifre ale Expertului, adaptate poveștii, nu schimbă esența nesăbuinței.
...Vasul e acum în largul mării; curînd intră în derivă și uneori chiar se scufundă – ceea ce era de așteptat. Cine-i însă de vină? A, nu lipsa marinarilor buni, cîrma pusă strîmb sau lipsa proviziilor! Nu, de vină e „realistul” acela odios – îi asigură acum Sofistul pe toți supraviețuitorii –, a descurajat echipajul! A împiedicat sosirea mai multor visători la bord. A întrerupt visul-de-zi al credincioșilor. A cobit. A destrămat povestea. A ținut „ochii deschiși” cînd nu era cazul...
Și, la drept vorbind, conchide sfătos Filozoful, naufragiul n-a fost de fapt o înfrîngere autentică, ci o mare „victorie morală”!
