Și ce, sînteți invidioși? Așa se întîmplă nu doar în fotbal, ci în toată lumea. Mare parte a omenirii merge ca o turmă în direcția arătată de un influențator. Iar Beckham e unul dintre cei mai mari. E un produs perfect calibrat pentru această planetă, în care domnișoarele și domniții cad ca muștele la zîmbetul șugubăț al acestui cel mai mic dintre cei mai mari jucători. Bunul David a început să devină o legendă a marketingului cam de pe cînd a renunțat să mai fie fotbalist, deși a mai bătut mulți ani de atunci terenurile. După epoca de glorie de la Manchester a urmat preceptul lu’ bunică-miu: „Nepoate, în viața asta ori muncești, ori faci bani!”. Drept e că Beckham are un soi de vino-ncoace. Adică făcătorii de idoli nu au fost nevoiți să facă din rahat, bici. Tipul are un umor autentic. Și știu cel puțin o reclamă în care se lasă luat peste picior, o autoironie care dă dimensiune personajului. Beckham e simpatic, ai ieși la o bere cu el. Nu are fițe, aere, cel puțin nu în manifestările publice, acolo unde de fapt e și miezul poveștii. Prin Beckham poți să faci pasabil și cel mai cretin dictator, din fericire nu e cazul, ar fi fost cu Maradona. Tipul nostru dispune de o personalitate care spune ceva oricui, de la echimoși pînă la sinistrații din Gaza. Ceea ce e rar. De aceea face bani cum respiră. A nimerit în tipul de societate potrivită, al cărei suflet e comerțul, dacă nu cumva comerțul s-a substituit sufletului. Beckham pare cel mai de gașcă dintre mai-marii publicității mondiale. Dă senzația că poate bea o șampanie cu regele Marii Britanii și un pint cu un muncitor din port cu aceeași atitudine. Și n-a fost așa mereu. S-a educat. Poate că asta ar trebui să luăm de la Beckham, mai mult decît parfumurile sau ceasurile pe care încearcă să ni le vîndă.
