De luni (ani?) de zile, România oferă românilor (și întregii lumi) o incomparabilă versiune autohtonă a unei teme de anvergură planetară: conflictul (de la „dezbatere” la „război”). Conflictul pare adevăratul motor al istoriei universale. Nu putem evolua fără opțiuni tranșante, și nu putem avea opțiuni fără să le asumăm radical, fără „să ne batem” pentru ele. OK, există și „dialog”, există și „concesii”, există și temporare fițe „împăciuitoriste”, dar o brazdă mai jos se regăsește, întotdeauna, tensiunea rupturii. România contemporană tinde să devină, pentru analiștii războielii, o inepuizabilă sursă de „materie primă”. Cu o sumedenie de „note” specifice. Un pic de fățărnicie, dar și încruntături dacice, radicalități incompatibile, bășcălie sau învoieli avantajoase.
De la Tolstoi se trece spre Caragiale... Nu vreau să spun că întregul peisaj politic local e de o ridicolă omogenitate. Există și episoade onorabile, combatanți inteligenți și nu neapărat „interesați”, nevoie autentică de normalitate, bună intenție și proiecte compatibile (îmi vine în minte chiar un nume de membru PSD: primarul Buzăului, Constantin Toma).. Dar, din păcate, dacă ne referim strict la actualitatea imediată, ceea ce predomină e împestrițarea țanțoșă, incoerența „ideologică”, inflația de autoportrete suficiente, de mediocritate retorică, de previzibilitate adormitoare alternînd cu surprize coșmarești. Politica e luptă pentru privilegiile puterii, dar se dă drept patriotism dezinteresat. Iar stilistica retorică și comportamentală a actorilor publici e aproximativă, cînd milităros impozantă, cînd periferic cordială.
Alegătorul român e într-o situație de blocaj. Cu cine să voteze, cînd mai toate „echipele” partinice dansează cînd cu stînga, cînd cu dreapta, cînd toți aspiră la putere nu pentru a face, ci pentru a surîde suveran? Nu vor eficiență, vor prestigiu, Nu vor să livreze, vor să li se livreze... Bine că cei de pe scenă nu știu (nici) istorie, așa încît să li se facă rușine (sau poate să se simtă mai responsabili și mai intens motivați), gîndindu-se la puzderia de antecesori pe mîinile cărora a fost țara în alte vremuri... În acele vremuri în care prim-miniștri erau Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion C. Brătianu, George Cantacuzino, Take Ionescu, Petre P. Carp, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Gh. Tătărescu și alții de aceeași anvergură. Disputele politice nu puteau arăta, atunci, între asemenea oameni, cum arată, astăzi, disputele dintre „vedetele” contemporane... Nu vreau să par atașat de propria biografie politică, dar îndrăznesc, totuși, să amintesc și cîțiva colegi din primul guvern post-revoluționar: Sergiu Celac, Mihai Șora, Victor Babiuc, Traian Băsescu, Th. Stolojan, Bogdan Marinescu, Cătălin Zamfir, Eugen Dijmărescu, Niculae Spiroiu, Constantin Fota, Mihai Chirică ș.a. Cînd m-am trezit ministru al Culturii, nu-i cunoșteam pe nici unul, dar n-am simțit decît rareori că sînt înconjurat de străini sau de „campioni” ambițioși.
În spațiul românesc, războiul nu e chiar război, după cum nici pacea nu e chiar pace. Ceea ce „combatanții” caută e un profil dur, dar cu fițe acomodante, sau o alianță falsă, dar profitabilă. Stilistic, lucrurile arată fie tragi-comic, fie ludic, fie întîmplător... Nu e clar dacă e vorba de o luptă politică, de una teatrală, de pură scenografie sau de îmbrînceală periferică. Atunci cînd mă uit la „știri”, nu văd tensiuni ideologice, strategice, orientative. Văd doar o chermeză virilă (plus Olguța...) sau tatonarea unui „tîrg” din care să cîștige toți sau să piardă doar nătărăii radicali. Nu asist la confruntarea asumată dintre mai multe proiecte, nu asist la un meci între convingeri distincte, între opțiuni idealiste sau șmecherii conjuncturale, între „tabere” coerente și dedicate unor soluții binefăcătoare tuturor, indiferent de gașca susținătoare. Spectacolul general seamănă a caft de cartier. Am mai degrabă impresia că sînt martorul unei hărțuieli între Berceni și Floreasca, între Drumul Taberei și Izvor, între Obor și Cotroceni... Nu despre politică e vorba, ci despre amplasament preferențial, despre țîfnă raională, despre orgolii provinciale și negustorie „suveranistă”. Ce va decurge de aici? Război? Pace? Război și pace? Plictiseală? Disperare? Rătăcire? Alegeri? (Între cine și cine?) N-avem cum ști! Dar să ne păstrăm, măcar, umorul, speranța, onestitatea, civilizația comportamentală, distanța sanitară... În rest, să ne mai distrăm puțin cu Nicușor...
