Foarte recent a apărut o carte care este o fereastră cu vedere panoramică a lumii în care tocmai am intrat. Cartea se numește Regime Change: Inside the Imperial Presidency of Donald Trump și este scrisă de Maggie Haberman și Jonathan Swan, doi jurnaliști de la The New York Times care au urmărit îndeaproape traseul politico-biografic al lui Donald Trump în ultimul deceniu. Cum era de așteptat, Trump a calificat cartea drept mincinoasă și plină de invenții, iar despre autori a spus că „sînt autori de mîna a treia, după cum le e și intelectul”. Evident, trumpiștii nu vor crede o iotă din această carte. Pentru ei, se știe, The New York Times este un bastion al „sorosismului” și o sursă majoră de propagandă antitrumpistă. Mă refer la această carte fără să discut dacă ceea ce povestesc autorii, cu destule amănunte, este adevărat sau nu. E cert că Haberman și Swan au intervievat aproape o mie de persoane, oameni din anturajul lui Trump sau care au fost de față, ca martori, la luarea unor decizii precum declanșarea războiului din Iran, trimiterea Gărzii Naționale în anumite orașe americane ori gestionarea crizei de imagine generate de dosarul Epstein. Dar, repet, credibilitatea, în detalii sau în ansamblu, a relatărilor din carte nu este subiectul meu. Ceea ce este cu adevărat important, cred, nu este dacă Trump chiar i-a răcnit la telefon lui Netanyahu: „Nu te mai suportă nici un evreu din lumea asta. Nici măcar ăștia doi evrei care se află cu noi pe fir acum nu te mai suportă!”, făcînd referire la Steve Witkoff și Jared Kushner, sau dacă sînt adevărate remarcile disprețuitoare, de nu chiar batjocoritoare, la adresa miliardarilor lingușitori Jeff Bezos și Mark Zuckerberg care au schimbat barca politică imediat ce Trump a cîștigat alegerile din 2024. Mai important pentru noi este că vedem, simțim, auzim genul de leadership, spiritul, modul în care își înțeleg puterea cei care au preluat conducerea lumii. Mentalitatea, comportamentul, stilul Trump sînt descrise foarte bine în această carte și, dincolo de factual, descrierea aceasta se validează prin ceea ce vedem noi toți, zi de zi aproape, din ianuarie 2025 încoace. Lumea e pe mîna unora care cred despre ei înșiși că îi sînt stăpîni și îi rescriu regulile de funcționare după regulile în care ei funcționează în viață. Practic, Donald Trump și Xi Jinping, împreună cu prietenul lor Vladimir Putin, conduc într-o manieră imperială o lume despre care sînt convinși că le aparține. „Eu sînt șeful”, a spus Trump liderilor G7 cînd a intrat în sala de ședință. „Am glumit”, va spune el ulterior, într-un interviu, dar tot ce aflăm și tot ce vedem indică limpede că nu a glumit – el se crede șeful tuturor.
Ce fel de lume este aceea ale cărei reguli de funcționare sînt scrise și rescrise permanent de oameni ca aceștia? Nu este o lume hobbesiană, nu este o lume a războiului tuturor contra tuturor. Nu e nici o lume machiavelică, pentru că cei puternici nu își exercită puterea pragmatic și concentrat pe anumite obiective. Este o lume categoric bipolară, dominată de SUA și China, în care alianțele celor două puteri sînt mai degrabă determinate de instinctul și umorile celor doi împărați. Nu există obiective de termen lung, ci puseuri și preferințe personale transformate în obiective pe termen scurt.
Cine sînt cei acceptați (și deci apărați) la curtea celor doi împărați? Nu mai există, ca pînă în 1990, un criteriu ideologic de admitere în „club”. Nu mai există, ca pînă de curînd, un criteriu al valorilor comune de organizare socială. Admiterea sau respingerea și, deci, noile linii ale frontului planetar se trasează aparent fără o rigoare rațională (la o rațiune politică mă refer). Totul se decide după instinctul, starea de moment sau psihologia împăratului. Ne-am întors realmente la epoca conducerii imperiale. Și ca să fie cu adevărat imperiu, corupția se reconfigurează și se reevaluează. Nu că ne-ar fi părăsit vreodată – corupția este o imensă problemă și pentru democrații. Dar în sistemele imperiale de azi încetează să mai fie o problemă și devine normalitate.
Pentru toată lumea, securitatea națională devine obiectivul principal. Ordinea lumii se reașază în termeni foarte egoiști și orice asociere cît de cît altruistă între state se clatină serios. Securitatea națională este genul de obiectiv care nu admite limitări de acțiune, nici geo-politice, nici ideologice, nici economice, de nici un fel. Este o lume în care conceptul de securitate națională devine atît de larg încît înghite orice vrea „împăratul”. Este o lume în care nu există un interes de stat superior asigurării securității naționale și statele își apără interesele cu orice mijloace, oriunde în lume. Este o revenire a barbariei în relațiile internaționale? Poate. Este, mai degrabă, instalarea unei barbarii în versiunea agiornată a unei lumi cu Starlink și Inteligență Artificială. Este această lume mai crudă decît cea pe care a înlocuit-o? Fără îndoială. Tehnologia îndepărtează omul de consecințele faptei sale – de la mii de kilometri distanță dirijezi dronele cu joystick-ul și bombardamentele îți apar ca niște jocuri video. Așa, oricine poate ucide oricît. Am intrat într-o lume a marilor carnasieri care umblă prin junglă să marcheze noile teritorii după ce lumea cea veche, cu teritoriile și regulile ei, s-a făcut praf. Iar noile teritorii nu se marchează cu mirosuri, ci cu dîre de sînge.
Cruzimea acestei lumi înlocuiește ipocrizia celeilalte. Preferam ipocrizia, desigur. Ipocrizia, măcar, produce politețe. Lumea care a murit era mult mai politicoasă.
Europa nu e pregătită nici măcar să recunoască ce se întîmplă și își pune îngrozită mîna la ochi. România, condusă de o elită politică tot mai precară, trăiește imaginîndu-și că securitatea națională este o agățare abilă de alții, după cum crede de 30 de ani că prosperitatea e „un șmen”. Acum, mai mult decît oricînd, trebuie să ne gîndim la noi înșine. Numai că spiritul general al societății noastre este la pămînt.
Trăim un moment de autodispreț, de „self-hate”, aș spune, cum eu nu am mai întîlnit în cursul vieții mele. Deși am trăit, conștient de ceea ce trăiam, anii de plumb, ai închiderii sufocante, ’80, și anii sălbatici, anomici, ’90 – eu așa spirit general de autodepreciere ca astăzi nu am mai întîlnit.
Conștiința noastră națională are acum, cel puțin la nivelul „păturii educate”, următoarele determinații:
1. istoria noastră a fost mediocră, nesemnificativă, am trecut prin istorie ca niște curve ieftine, cam tot ce credeam noi că au fost momente mărețe sînt niște minciuni, cînd am avut și noi un pic de vigoare mai degrabă am ucis oameni fără apărare, pentru că sîntem niște rasiști triști, în loc să facem și noi ceva bun pe lume și, de altfel, nici ce-i aia român nu e deloc sigur;
2. prezentul nostru este un eșec, uite și tu cum e statul, capturat ba de unii, ba de alții și, cînd nu e capturat, e eșuat;
3. dacă ne atacă cineva, fugim imediat, că doar nu ne sacrificăm pentru Nicușor Dan și Grindeanu și oricum nu sîntem în stare să facem față nici unui atac.
Cu aceste idei în minte, intrăm în lumea de carnasieri mai sus descrisă.
