Se compară adesea viața reală cu cea din romane sau din filme. A apărut chiar o expresie care se folosește uneori, cum că viața bate filmul. Paradoxal e că unele momente sau istorii din viață nu pot fi transpuse în romane sau filme pentru că ar părea prea exagerate, trase de păr, cum se spune. În asemenea situații, pentru a rămîne credibile, lucrurile pot fi prezentate în varianta non-ficțiune.
Dincolo de asta însă, dacă stai să analizezi granița dintre ficțiune și realitate poți descoperi lucruri stranii. Există studii de teorie literară și un întreg domeniu de cercetare care are tangențe cu această chestiune, pe care mărturisesc că nu-l cunosc mai deloc, dar îi intuiesc o vastitate labirintică. Recent, mi-a atras atenția un fenomen care poate fi amuzant, dar și oarecum îngrijorător cu privire la receptarea ficțiunii.
Știu că există mai multe niveluri de percepție a unei ficțiuni, a unei opere artistice în general. Pentru a simplifica lucrurile, mă opresc aici doar la filme. Un film poate fi privit într-un mod cît se poate de obiectiv, cu ochi de specialist. Privitorul poate fi critic sau pur și simplu detașat de ceea ce vede pe ecran. Știm însă și că foarte mulți se emoționează văzînd anumite filme. La comedii, de obicei rîdem, chiar în grup, la tragedii sînt destui care plîng. Anumite momente dintr-un film pot rezona cu întîmplări sau trăiri personale și atunci percepția e influențată într-un mod particular. Aici se potrivește, poate, ceea ce scria Umberto Eco în lucrarea sa intitulată Șase plimbări prin pădurea narativă: „Pentru că pădurea a fost concepută pentru toţi, nu trebuie să caut în ea fapte şi sentimente ce mă privesc numai pe mine”.
Sînt și spectatori sau telespectatori care comentează cu voce tare anumite scene. Asemenea reacții nu sînt chiar rare. Se poate spune că ne-am obișnuit cu ele și ni se par de înțeles.
Dar uneori apare și un alt fenomen, un alt nivel de receptare, acela despre care spuneam că m-a surprins recent. E vorba despre comentarea personajelor dintr-un film ca și cum ar fi niște oameni din viața reală, de genul: „De ce e J.R. Ewing așa de nasol? De ce se poartă așa urît și cinic cu cei din jurul lui?”. Cînd o asemenea întrebare nu se referă la modul în care autorul a conceput filmul (adică de ce s-o fi gîndit să-l construiască pe J.R. în acest chip?), ci e o interogație care-l privește direct pe un personaj, ca și cum el ar trăi în realitate, pentru mine, cel puțin, lucrurile devin curioase. Există chiar și nivelul următor, în care telespectatorul se ceartă direct cu personajele de pe ecran, intră în dialog cu ele, pe cel negativ îl ceartă și încearcă să-l aducă pe calea cea bună, pe cel pozitiv îl previne că s-a pus ceva la cale împotriva lui. Lucrurile astea se pot face și cu o oarecare ironie, de către un spectator inteligent. Dar cînd sînt făcute de-a seriosul, e chiar ciudat. Sînt oameni care par a nu înțelege convenția unui spectacol, pentru care granița dintre ficțiune și realitate e cît se poate de confuză. Cît de mulți sînt oamenii ăștia nu știm, dar tot auzind de asemenea cazuri, încep să mă tem că destul de mulți.
Știm cum se întîmplă cu micii spectatori de la teatrul de copii, care intră în vorbă cu personajele de pe scenă, o atenționează pe Scufița Roșie că în pat nu e bunica, ci lupul cel rău, și așa mai departe. Dar e vorba de niște copii foarte mici, preșcolari, care văd poate pentru prima oară un spectacol. E clasică și povestea cu spectatorii care, asistînd pentru prima oară la un film (Sosirea unui tren în gară la Ciotat – de frații Lumière), în momentul în care au văzut locomotiva de pe ecran îndreptîndu-se spre ei, s-au ferit și au fugit îngroziți. Chiar dacă s-a întîmplat așa cu adevărat, era totuși vorba de unul dintre primele filme prezentate publicului într-o sală de cinema, la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Oamenii nu puteau să-și dea seama prea bine despre ce era vorba acolo. Am asistat la un efect similar, creat ca un citat al celui amintit, la NASA, cînd o navetă spațială dintr-un film proiectat în cinematograful muzeului de acolo s-a transformat chiar în cea adevărată, care era expusă în spatele ecranului, iar acesta fusese retras pe nesimțite după ultimul cadru. Impresia a fost teribilă, mulți spectatori ridicîndu-se brusc de pe scaune să vadă și să pipăie naveta cea adevărată, cu lacrimi în ochi.
Acestea sînt momente cu totul speciale. Dar mi se pare foarte ciudat cînd adulți, trăiți într-o lume a cinematografului, televiziunii și, mai de curînd, a ecranelor de toate felurile, intră în dialog cu personaje fictive. Adică nu fac o deosebire prea clară între o iluzie și realitate. Lucrurile se complică și mai mult dacă iei în considerarea teoria lui Harari, care spune că atuul lui Homo sapiens ar fi fost capacitatea de a crede în povești, de a se uni și a acționa în grupuri mari, sub imperiul unor narațiuni religioase. Adică la baza civilizației noastre ar sta tocmai amestecul dintre poveste și realitate?
