„Virtutea învinge forța”, a notat cîndva regele Carol I. Referitor la forța militară, probabil războiul între cele două, virtute și forță, se finaliza cu o remiză în filozofia regală.
La capitolul armată, regele Carol I a avut mult de lucru în noua sa țară, ca la multe alte capitole, de altfel. La începutul secolului al XX-lea, nu cu mult înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, România nu excela în domeniul militar. Mai exact, citînd din amintirile jurnalistului Gheorghe Rădulescu (Ce am văzut în România Mică, Editura Corint, 2023), „România n-avea, ca tunuri de luptă, decît jumătate de duzină pe care o cărau catîrii cînd defila armata, la 10 Mai, prin fața statuii lui Mihai Viteazul”.
Era clar, ne trebuiau tunuri. S-a hotărît așadar să se comande tunuri. Chestiunea era în mîinile ministrului de Război Nicolae Filipescu (decembrie 1910 – martie 1912) și ale regelui.
Nu era clar, însă, de unde să fie comandate tunurile. Suveranul înclina spre compania germană Krupp, bizuindu-se pe experiența din trecut. Ministrul gîndea că aceasta nu ar fi cea mai prudentă opțiune, întrucît în caz de vreun conflict la frontiera de est – de pildă, cu Ungaria – puteau interveni dificultăți în livrarea comenzii, Germania avînd interes să întîrzie sau chiar să anuleze comanda, așa că prefera uzinele franțuzești de la Saint Chamond. Nu putea însă să îi spună fățiș acest lucru regelui.
Acesta-i contextul în care într-o zi ministrul de Război a primit o informație „întîmplătoare”: niște ingineri francezi de la Saint Chamond au sosit la hotelul Boulevard. „Întîmplătoarea” informație nu reprezenta o întîmplare a istoriei și nici domnul Filipescu nu rămăsese tocmai surprins să o afle. Spre seară, ministrul știa că va fi chemat în audiență la rege pentru a discuta despre achiziția de tunuri, motiv pentru care „s-a îmbolnăvit” și s-a dus acasă, amînînd întîlnirea cu șeful statului pînă a doua zi. Francezii de la Boulevard, secretarul general al Ministerului de Război, inspectorul tehnic al intendenței, șeful contabilității și cei din direcția armamentului, toți au fost convocați la reședința ministrului. S-a lucrat pînă în zori.
Pe la ora opt și jumătate dimineața, în cabinetul regelui, ministrul Filipescu afla chiar de la Majestatea Sa care era motivul convocării: chestiunea artileriei grele. Cînd regele i-a spus că a aflat că vor ajunge inginerii de la Saint Chamond, ministrul a replicat că deja au sosit și că există deja un contract încheiat cu aceștia. Apoi i-a înmînat regelui Carol I documentul sigilat, parafat și iscălit de toți cei în drept.
Ironic, dar frumos, vorba regelui Carol I fusese cumva confirmată, virtutea politică a ministrului a învins (orice posibilă, dar improbabilă strategie de a-și fi impus justificata-i opinie cu) forța.
Istoria putea continua.
