Astăzi a început un nou an școlar. Am fost la mine la școală la festivitatea de deschidere. S-au spus vorbe optimiste, de încurajare, de încredere, de sprijin. Ca întotdeauna la începutul de an școlar. Doar că, dincolo de ele, se simte în aer tensiunea unei polarizări pe care parcă niciodată nu am simțit-o atît de ascuțită. Tineri vs vîrstnici, bogați vs săraci, urban vs rural, angajați la stat vs angajați în mediul privat, persoane cu studii superioare vs persoane cu nivel redus de educație, progresiști vs conservatori, religioși vs seculari, vaccinați vs nevaccinați, ecologiști vs susținători ai industriilor tradiționale, pro-UE vs eurosceptici, susținători ai imigrației vs adversari ai imigrației, proprietari vs chiriași, șoferi vs bicicliști, părinți vs persoane fără copii, generația tînără vs generațiile mai în vîrstă, centru vs periferie, elite vs „oameni obișnuiți”, majoritate vs minorități, localnici vs nou-veniți, beneficiari de ajutoare sociale vs contribuabili, susținători ai unui partid vs susținători ai partidului rival, presă „de stînga” vs presă „de dreapta”, susținători ai globalizării vs adepți ai protecționismului, adepți ai tehnologiei vs persoane care o privesc cu neîncredere.
Președintele Nicușor Dan a rostit și el un discurs al cărui mesaj este solidar cu cauza profesorilor: „Nici o reformă și nici o investiție nu pot avea succes fără profesori respectați, bine pregătiți și susținuți, inclusiv prin condiții de muncă și de salarizare care să reflecte importanța profesiei”. Mi se pare că a surprins perfect cauzele nemulțumirilor acestora: lipsa respectului societății față de această profesie, reflectată în absența susținerii, pe alocuri a condițiilor de muncă, respectiv a salarizării. Polarizarea începe aici: în ruptura dintre discurs și realitate.
Școala este, mai mult ca oricînd, ținta disprețului. Peste tot vezi jurnaliști și influencer-i care caută subiect de scandal în școală și care consideră că profesorii sînt niște privilegiați ai bugetului. Am obosit și eu să tot spun că productivitatea educației nu constă în generare de profit financiar.
Un profesor nu produce șuruburi, aplicații sau dividende. Produce, dacă își face bine treaba, ceva ce se vede greu și tîrziu: autonomie intelectuală, competență, discernămînt, limbaj, capacitatea de a lucra cu ceilalți. E un tip de productivitate care nu încape într-un bilanț trimestrial. Comparația brută dintre „bugetari” și „cei care produc bani” este nu doar nedreaptă, ci și intelectual leneșă. Fără profesori, nici cei care produc bani n-ar avea multă vreme cu cine și pentru cine s-o facă.
Asta nu înseamnă că școala trebuie scoasă de sub critică. Există profesori slabi, aroganți, obosiți, nepregătiți, directori care conduc prost, instituții care se apără reflex în loc să-și recunoască erorile. Dar critica unei profesii nu este același lucru cu disprețul față de ea. Cînd orice incident devine proba că „așa sînt profesorii”, o formulare administrativă nefericită se transformă aproape instantaneu în scandal național și prilej pentru cereri de demisie, iar orice avantaj contractual devine privilegiu, nu mai analizăm realitatea, ci căutăm un adversar convenabil. Și profesorii contribuie uneori la această ruptură. Au propriile generalizări despre părinți, despre „generațiile de azi”, despre minister, despre societate. Și ei pot transforma frustrarea legitimă în resentiment. Tocmai de aceea începutul de an ar trebui să fie un exercițiu de refacere a unor legături, nu încă o ocazie de a ne instala fiecare în tabăra lui.
Școala are o poziție ciudată în aceste războaie simbolice: este acuzată că reproduce fracturile societății și, în același timp, i se cere să le repare. Să formeze toleranță într-o lume care recompensează agresivitatea, gîndire critică într-un spațiu public dominat de verdicte rapide, cooperare într-o cultură a suspiciunii. Poate tocmai de aceea profesorii au nevoie de respect nu ca de un privilegiu, ci ca de o condiție de lucru.
Astăzi ne întîmpinați cu flori. Mîine, înainte să ne spuneți iar că sîntem prea mulți, prea scumpi, prea puțin productivi și prea puțin utili, poate vă amintiți cui le-ați adus.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
