Orice carte sau sursă serioasă de istorie politică arată că, pînă acum o generație sau două, oamenii politici își desființau oponenții cu umor și replici pe cît de inteligente, pe atît de usturătoare. Apoi, cam de prin anii 2000, limbajul politic a devenit dur, aspru, bădărănesc, ajungîndu-se, astăzi, la jigniri crude și la insulte grele. Prost, idiot, hoț sînt cuvinte atît de folosite încît aproape că nu mai vatămă nici o reputație și nu mai pătează nici o onoare. Totul spre satisfacția unui popor care e același dintotdeauna: savurează agresivitatea mitocănească a favoritului și protestează în numele bunului-simț cînd, tot mitocănește, oponentul favoritului îi răspunde. Politica a abandonat politețea. Fenomenul, însă, nu e doar politic. La nivel social, vîrsta modernității pe care o trăim vine cu diminuarea politeții și a curtoaziei. Ca să folosesc o metaforă nietzscheeană, omul recent înțelege că emanciparea lui înseamnă că aruncă de pe umerii săi obligații pe care le socotește învechite și despre care crede că l-au ținut „legat” în mod nedrept. Politețea și curtoazia sînt dintre acestea. Figura rebelului insolent de mai ieri este, acum, standard educațional – tutuiala, contestarea incompetentă și curajoasă (cu cît mai incompetentă, cu atît mai curajoasă!), dărîmarea statuilor fără să știi bine de ce înaintașii au ridicat acea statuie, plus corectitudinea politică și noul egalitarism sînt, toate, în fond, forme ale abandonării politeții.
Poate că nu e neapărat în ton cu explicațiile uzuale, dar eu pun acest fenomen în seama căderii factual dovedite a Indicelui de Inteligență (IQ) la scară globală – da, acesta este crudul adevăr demonstrat empiric, specia omenească devine tot mai puțin inteligentă în ansamblul ei. Cifrele arată că declinul IQ global începe cam de prin anii 1970 și continuă, poate, implacabil. Politețea mi se pare că este apanajul inteligenței într-o mai mare măsură decît al bunei educații.
Undeva în Parerga și paralipomena, Schopenhauer scrie: „Politețea presupune că agreăm tacit că defectele mizerabile ale oamenilor, fie ele intelectuale sau morale, vor fi ignorate și nu vor deveni motiv de reproș și, din moment ce aceste defecte nu mai sînt percepute ca fiind vizibile, frapante, efectul este mutual avantajos. E înțelept să fii politicos și, în consecință, e o prostie să fie bădăran. Să îți faci inamici comportîndu-te necivilizat în mod deliberat și deloc necesar este ca și cum ți-ai da singur foc la casă. Politețea e ca o monedă despre care toată lumea știe că e falsă – este o prostie să fii zgîrcit cu ea. Un om inteligent va fi generos cu această monedă”. Foarte convingător!
Mai departe, putem admite că există o legătură directă între tendința de scădere a Indicelui de Inteligență (IQ) la scară globală și scăderea exigenței/calității educației. Circulă pe rețelele de socializare, puse unele lîngă altele, subiectele unui examen de admitere la Filozofie, la Oxford, la finalul veacului al XIX-lea și subiectele aceluiași examen din anii noștri. Era evident că subiectele de azi erau ridicole, absolut copilărești, față de cele de acum un veac și ceva, universitatea rămînînd, desigur, una de top și faimoasă pentru exigență. Nu discut dacă scăderea calității educației a dus la scăderea IQ sau invers, ceea ce mă interesează este să admitem că între cele două fenomene imposibil de negat este o legătură directă. Prin urmare, închid silogismul spunînd că este o legătură clară între scăderea calității educației și dispariția politeții din spațiul public.
Veți spune, cu oarecare temei, recunosc, că politețea ține de acea parte a educației care se face acasă, de „cei șapte ani de-acasă”. Mama și tata și mediul familial te învață cum să te porți încă din primele contacte sociale la o vîrstă la care învățarea e mimetică – faci ce-i vezi pe cei din familie că fac. Sînt bădărani, mitocani, nesimțiți sau sînt manierați, politicoși, civilizați – așa vei fi. Numai că legătura dintre inteligență și politețe ne dă o nouă perspectivă și ne arată că politețea se poate dobîndi și în locurile în care se cultivă, se stimulează inteligența. Școala, mediul socio-cultural general, anturajul, activitățile prin care se cultivă pasiunile sînt locuri și ocazii în care se poate deprinde politețea ca manifestare a inteligenței chiar dacă nu a fost deprinsă în „cei șapte ani”, ca etică. Nu spun că școala sau educația extrafamilială pot compensa erorile de educație din familie. Cred că asemenea cazuri sînt rarisime. Dar spun că măcar unui copil necioplit i se poate explica și arăta că e direct în interesul lui să nu se comporte ca atare, ci să disimuleze cumva, să pară și apoi să fie politicos.
Într-o formulă care a făcut epocă la un moment dat printre intelectualii români, Alexandru Paleologu spunea că politețea este o armă: „Într-un climat de brutalitate și prostie, politețea este o armă care te găsește descoperit”. Mai clar: cînd întîmpini brutalitatea și prostia cu politețe, brutalul sau prostul rămîne stupefiat, dă înapoi. Nu e vorba despre creștineasca întoarcere a celuilalt obraz, e vorba despre o strategie cu care, cel puțin pentru moment, poți gestiona eficient o brutalitate. Dar avem și zicala românească „vorba dulce, mult aduce”. Nu e vorba doar despre lingușeală, e vorba despre sunetul dulce și nobil al politeții care aduce, întotdeauna, beneficii prin comparație cu vorba răstită a obraznicului.
Dar poate mai important decît orice este că politețea și nu altceva deschide lumea în fața oricui. Politețea este nu doar o manieră, nu doar un comportament sau o atitudine în societate, este un fel de a fi. Politețea nu este doar socialmente agreabilă, ea este și o condiție a performanței în cunoaștere. Orice efort intelectual cu folos presupune politețe și respect pentru domeniul în care se exercită. Relația paideică este imposibilă fără politețe – mentorul și ucenicul, înainte de toate, se respectă unul pe celălalt, iar mentorul este politicos cu ucenicul în cheia generozității, în vreme ce ucenicul este politicos cu mentorul în cheia recunoștinței. După cum efortul de cercetare, fie el și individual, este steril fără respectul pentru toți cei care au performat înainte și pe ale căror rezultate cercetarea continuă și azi.
Dar astăzi, la noi, în România, politețea este urgent necesară ca să putem opri declinul inteligenței noastre.
