Turcismul teșcherea, întîlnit astăzi mai rar – doar în registrul colocvial, unde are conotații ironice –, a fost cîndva destul de folosit, în politică și în administrație, cu un sens cît se poate de serios. Dicționarele noastre îi înregistrează sensurile vechi – „adeverință, certificat, chitanță”; „permis de călătorie; pașaport” (DEX) – care corespund celor ale etimonului, substantivul turcesc tezkere. În atestările mai vechi, cuvîntul apărea alături de echivalentele sale moderne, împrumutate din limbi occidentale: „oficiații de la vămi sânt datori a adeveri economilor răspunderea numitei vămi, dîndu-le numaidecît la mînă certificate tipărite (teșcherea)” (Gazeta Transilvaniei, 9.07.1855); „emigrarea se mărește pe fiecare zi, ieri s-a subsemnat 1200 de teșcherele (pasporte)” (Gazeta Transilvaniei, 4.05.1855). Termenul putea să se refere chiar la diplome: „această vânătoare de note şi teşcherele” (Adevărul, 20.06.1890); „o teșcherea de bacalaureat” (Constituționalul, 24.07.1890).
Cuvîntul apare la Caragiale, într-o replică acuzatoare a lui Farfuridi către Cațavencu: „pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!” (O scrisoare pierdută). Contextul este insuficient pentru a deduce înțelesul cuvîntului, care nu pare să se refere în acest caz la o adeverință sau la un certificat. Nu este vorba cu siguranță nici de bani (sens care avea să apară mai tîrziu și care îi este în mod incorect atribuit citatului respectiv în Dicționarul limbii române – DLR). Scriind acum cîțiva ani despre formula lui Farfuridi presupuneam că teșchereaua ar fi însemnat, în acel context, actul sau acordul care să-i asigure unui personaj ascensiunea politică. Între timp, scanarea masivă a presei din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea ne permite să vedem că aluzia din comedia caragialiană era perfect transparentă în epocă, pentru că teșchereaua căpătase un sens specializat și devenise subiect de acuzații și ironii în disputele politice. Teșchereaua desemna, foarte precis, mesajul Guvernului către prefecți, prin care se stabilea „de la centru” candidatul local care trebuia să câștige alegerile – situație descrisă de altfel în piesa lui Caragiale și ilustrată de apariția personajului Agamiță Dandanache. La această accepție specială din practica vieții politice s-a ajuns probabil prin intermediul subsensului „pașaport, permis de trecere” – care a devenit în politica vremii un fel de „permis de trecere pentru candidatură”: „D. Catargi a spus că el nu primește să intre-n Cameră decât numai cei cărora le va da teșcherea” (Românul, 20.02.1876); „aceia cărora primul-ministru le poate zice: «de nu mi-l vei vota, nu-ți voi da teșcherea către prefecți, ca să te scoață deputat și la viitoarele alegeri»“ (Românul, 7.12.1874). Sînt relatate cazuri de notorietate în epocă și cînd, în mod excepțional, teșchereaua nu funcționase: „pe timpul alegerilor cu teșcherele, D. Negulici s-a dus la Bacău cu o teșcherea ca să fie ales deputat. Colegiul de Bacău s-a opus atunci teșcherelei și n-a ales pe D. Negulici deputat” (dezbateri în Senat, reproduse în Monitorul Oficial, 23.11.1877). Replica lui Farfuridi se referea deci la situația în care cineva făcea joc dublu, fiind aparent opozant, dar în realitate sprijinind Guvernul, în speranța unei desemnări viitoare. Efortul de a obține recomandarea miraculoasă era subiect deschis de acuzații și ironii în ședințele Parlamentului: „Nu-ți dă teșcherea, degeaba, căci știe guvernul câte nădușeli i-ai făcut!” (Românul, 20.12.1874). Cum se vede și din majoritatea exemplelor de mai sus, cuvîntul era intens folosit, cu acest sens special, în ziarul Românul, din care mai putem cita numeroase alte exemple: „e bine să se cunoască de țara-ntreagă tendințele perfide și nedemnele încercări ale administrațiunii d-a face să triumfe și-n acest colegiu candidatul cu teșcherea” (9.05.1875); „teșcherelele primului-ministru asigură oricând majoritatea” (9.12.1874); „Candidaturile oficiale sau deputățiile cu teșcherele” (4.05.1875); „fabricarea reprezentanților cu teșcherea” (12.01.1875); „capul fabricei de teșcherele” (9.04.1875), „privilegiații teșcherelelor ministeriale” (3.02.1875) „regimul teșcherelelor” (1.02.1876), „sistema teșcherelelor” (ibid) etc.
Sensul politic avea să dispară; cel etimologic s-a mai păstrat o vreme, devenind pînă la urmă un arhaism, prezent doar în studii și evocări istorice. La începutul secolului al XX-lea, începuse să apară și sensul nou, total diferit, de „pungă sau traistă cu bani”; exemplele provin din texte literare, care imitau oralitatea populară „pun [...] «polii» ştii, colea, la «teşcherea»” (Convorbiri literare, 1.03.1910); „Eh? acum ce te faci, chir Enache! Ori scoate de la teșcherea douăzeci de mii de lei, ori mergi la dubă, pe nesimțite!” (Conservatorul, 21.02.1913); „Venise într-o noapte, la «Arnăutul viteaz» un albanez cu teșchereaua plină de aur și hîrtii” (Flacăra, 16.05.1915). În 1939, A. Scriban înregistra în dicționarul său sensul „pungă” al cuvîntului teșcherea, etichetîndu-l însă ca pur și simplu greșit.
Schimbarea semantică a fost poate favorizată de contexte în care cineva era în posesia unui act (avea teșcherea), ceea ce îi aducea avantaje. În plus, în vorbirea populară s-a petrecut, foarte probabil, o confuzie între teșcherea și tașcă, poate și sub influența variantelor celui de-al doilea cuvînt (teașcă) și a derivatelor sale (teșcău, tășcuță, teșcălie). Oricum, sensurile vechi au fost uitate și astăzi cuvîntul e folosit, colocvial, doar ca denumire concretă sau mai abstractă a locului de păstrare a banilor: „Cu banii la teșcherea” (Academia Cațavencu, 10.09.2002); „se uită mereu în teșcherea cînd se bulucesc la piață” (Observator cultural, 11.06.2020); „vom scoate banii de la teșcherea și vom plăti” (România literară, 26.08.2022).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
