Chiar și anunțată constant de sondajele de dinainte de alegeri, victoria dreptei dure în micul land german Saxonia-Anhalt a provocat un șoc de-a lungul și de-a latul Europei. Principala concluzie e că ne apropiem vertiginos de sfîrșitul strategiei cordonului sanitar. Tentativa de a izola partidele antisistem a funcționat o vreme, dar termenul ei de garanție e expirat. Se verifică asta nu numai în Germania, ci și în Franța unde, la ora asta, Marine Le Pen conduce detașat, stînga centristă se uită spre o posibilă viitoare candidatură a lui François Hollande (fost președinte care a părăsit funcția din poziția de lider istoric al dezamăgirii), iar restul partidelor „tradiționale” produc o cacofonie iritantă și confuză.
În ambele țări, avansul dreptei radicale e completat aproape natural de o consolidare a stîngii populiste, ceea ce indică un colaps avansat al centrului politic, rămas fără idei, fără strategie și incapabil de autoanaliză. Situația aceasta se reflectă, în diverse proporții, în multe alte state europene.
În timpul ăsta, țara fără guvern plin din sud-estul continentului se dă de ceasul morții încercînd să gestioneze procentele AUR. Președintele trage aprig de cordonul sanitar, în timp ce social-democrații își fac semne pe sub masă cu George Simion. Simion, la rîndu-i, încearcă din greu să rămînă cu virtutea neatinsă. Prinse la mijloc, PNL și USR respiră greu. Aici populiștii nu trebuie să aștepte alegerile. Haosul politic patronat de șeful statului e deja o victorie, și e mare.
În fapt, nici președintele și nici partidele din arcul pro-occidental (cum îi place domniei-sale să le numească) nu prea mai știu cu cine, în numele cui și ce vorbesc. Ceea ce vedem de multă vreme încoace e mai degrabă un fel de reacție defensivă în care toate aceste formațiuni politice încearcă să apere o ordine politică ce pare să se fi prăbușit deja. E dezorientare mascată în clișee despre protecție socială la PSD și despre reforma statului la ceilalți. Și unii, și alții sînt panicați. Nu e de mirare, în atari condiții, că deși sînt mese puține, există multe planuri în diverse faze de execuție care vizează înființarea de partide noi. E firesc. Înțelegem cu toții că sîntem la finalul unui ciclu politic.
Problema majoră cu aceste planuri este că, deși cele mai multe dintre ele recunosc frustrarea unei populații ajunse la capătul răbdării, nu admit decît partea cea mai vizibilă și necontestată de nimeni – economia stagnantă a României nu mai livrează nici creștere, nici optimism. Însă asta nu e suficient și nu va fi cîtă vreme mediile politice românești (și nu numai cele politice) nu vor avea o discuție cinstită despre aranjamentul nostru intern. Dividendul democratic și prăjitura prosperității nu sînt tocmai corect împărțite, și asta ne-o spune orice sondaj. Sau orice taximetrist.
E vorba despre Justiție (doamna legată la ochi), dar și despre justiție socială. E vorba despre misecuvinism, impunitate, sfidare și lipsă de decență. Și nu mă refer numai la nefericiții care se plimbă cu avioane private în timp ce ocupă funcții publice, ci și la mediul privat. Știu că aici sînt pe nisipuri mișcătoare, însă pînă nu discutăm onest despre cum să fii și bogat, și decent în România, toate meditațiile noastre politice sînt incomplete.
După alegerile din Saxonia-Anhalt mi-a atras atenția o cifră publicată de filosoful liberal Sven Gerst. Mai bine de 80% din votanții din landul german cred că „modul de viață din Germania se schimbă mult prea mult”. Și dacă ne uităm la rezultate, cum a făcut-o toată lumea, concluzia e simplă: AfD e partidul care beneficiază de încrederea oamenilor care vor să încetinească ritmul schimbărilor.
Altfel spus, AfD, ca și AUR în România și corespondenții lor francezi sau italieni, este o frînă în calea unui proiect de modernizare cu care oamenii nu mai țin pasul. Nu vor să învețe cuvinte noi, nu vor să schimbe obiceiuri, nu vor să atingă noi culmi de civilizație dacă asta îi duce într-o confuzie identitară dureroasă. Că aceste temeri legitime sînt instrumentalizate în fel și chip e o discuție pentru altă dată. Dar nu putem nega că ele există.
Asemeni mișcărilor antidemocratice din interbelic, populismul de azi e o reacție împotriva transformărilor rapide și a progresului tehnologic. Puneți știrile despre AfD, AUR etc. lîngă fenomenul protestelor împotriva centrelor de date care apar peste tot în lume. Pot părea lucruri fără legătură, dar nu este așa. Oamenii au obosit. Nu rațiunea le lipsește, ci energia și credința că va fi loc pentru ei și mîine.
Sîntem încă într-o zonă bună, cîtă vreme frustrarea se exprimă la vot. Însă dacă vom continua să pretindem că trăim în lumea de ieri, riscăm să ne spînzurăm cu cordonul sanitar. Saxonia-Anhalt e un avertisment.
