De aproape doi ani ne întrebăm cum a fost posibil Călin Georgescu. Vreau să spun, ne întrebăm cum s-a putut ca un candidat gen „guru geto-dacic”, altfel lipsit de orice calități de om politic, fără susținerea explicită cel puțin a unor partide, pornind aproape de la zero influență și notorietate, în scurt timp să zăpăcească atîta lume încît să intre în turul al doilea. Bine, banii Rusiei, TikTok, toate acestea explică partea exterioară a fenomenului, dar ascensiunea lui fulminantă în preferințe în toamna lui 2024 păstrează ceva uimitor și încă greu de digerat.
Din păcate, după ce că n-avem răspunsuri bune (nici nu ne-au fost date) la această enigmă privindu-l pe Călin Georgescu, cred că începem să ne confruntăm cu o întrebare aproape paralelă și cu un fel de mister nu cu mult mai mic, deși diferit: în ultimele zile și săptămîni, văzînd consternarea, disperarea adesea, furia nu o dată, critica acerbă, dar mai ales dezamăgirea pretutindeni pe rețele din partea foștilor susținători (între care mă includ), încep să mă întreb: cum oare a ajuns Nicușor Dan să ne facă să credem pe atît de mulți dintre noi că este omul potrivit, ca să nu spun providențial, spre a ajunge președinte? După care el a reușit o performanță inegalabilă și uimitoare: cel care în primăvara lui 2024 era susținut de o mare parte a societății civile, care își pusese în el speranțele de reînnoire, de reformă și, mai ales, de un nou stil, mai deschis, mai democratic, mai onest de a face politică în România, după anii triști din urmă ai lui Iohannis, Ciolacu, Ciucă etc., a reușit să ne ostilizeze pe toți, la abia un an și jumătate distanță de la alegeri. Amintesc numai de ultima sa poznă, cea a disculpării evidente a șefului SPP despre care presa a aflat cu dovezi solide (foarte tîrziu, dar asta este) că fusese ofițer chiar în acele trupe de Securitate care i-au atacat și i-au ucis pe demonstranți pe 21 decembrie 1989, la baricada de la Inter. Președintele, interpelat de presă, ar fi putut să invoce necunoașterea situației, ar fi putut să-și suspende judecata cerînd o anchetă; putea, mai ales, să-i ceară demisia celui în cauză, care era pe post de 21 de ani. N-a făcut nimic din astea. Dimpotrivă, a susținut peremptoriu și neargumentat nevinovăția ofițerului și a expediat în neant acuzațiile, în pofida evidenței.
Se poate înțelege că un om, educat într-o lume diferită, ar putea să nu aibă calități de om de stat, de președinte, dacă tranziția de la lumea civilă la cea politică e prea rapidă. (Deși Dan nu are multe circumstanțe de acest fel: era la al doilea mandat de primar general al Capitalei, fusese șef de partid, așadar nu era deloc un novice în politică.) Dar ceva rămîne totuși de neînțeles aici: cum se face că președintele își contrariază, își frustrează cu bună știință, continuu, propriul electorat, cel care l-a susținut în primul tur din 2025, în timp ce face concesii după concesii adversarilor (care nu se abțin să-și arate atît satisfacția, cît și disprețul)? Pînă la urmă, nu e nevoie să-l citești pe Carl Schmitt pentru a intui că politica înseamnă în primul rînd a distinge între prieteni și dușmani. Sau, de fapt, președintele face distincția, doar că dușmanii președintelui Dan am ajuns noi, tocmai cei care l-am propus și l-am votat, ba ne-am pus și unele speranțe în el! Am ajuns? Sau am fost, de fapt, de mult, dar multă vreme nu ne-am dat seama?
Și atunci vine întrebarea: cum de ne-a păcălit atît de impecabil acest om timp de atîția ani, încît să credem că poate fi „al nostru”, sau măcar mai mult „al nostru”, el fiind în fapt „al lor”, la fel, de altminteri, ca Georgescu, dar într-un mod, s-o recunoaștem, mult mai subtil și mai ascuns? Și să admitem încă ceva: Georgescu (cu propagandiștii din spatele lui) a amăgit mai ales oameni simpli, neînvățați; Dan a reușit însă să amețească intelectuali cunoscuți, scriitori, artiști, jurnaliști valoroși, muzicieni, profesori, analiști politici, ca să nu mai vorbim despre politicieni importanți din PNL și USR, dar mai ales pe mai toți dintre cei care s-au recunoscut sau au participat direct la marile manifestări civice anticomuniste, apoi anti-PSD etc., pro-democrație, anticorupție și reformă, începînd cu anii ’90 ai secolului trecut.
I se cunoșteau, desigur, unele defecte în cei mulți ani de cînd avuseserăm de-a face cu el, mai ales la București: se știa că e foarte încăpățînat, dar nu ne-am gîndit, cînd l-am susținut și votat, că va face recurs sistematic la argumentul vulgar al autorității, atunci cînd vrea să-și camufleze ignominiile. Știam că dispune de o comunicare dificilă. Nu ne-am gîndit însă că va adopta repede limba de lemn, în ciuda ridicolului. Se știa și că e cam prea conservator, dar n-am presupus totuși că-i va apăra pe neolegionari, nici că va face temenele înaintea lui Trump, nici că se va depărta de aliații europeni. Știam că n-avea mare încredere în partide. Abandonase doar USR-ul, pe care tot el îl înființase. Nu ne-am așteptat totuși că va încerca să distrugă dinăuntru PNL, prin numirea unui premier desemnat neagreat de partid. Nu ne-am putut imagina, de asemenea, că, după lungi amînări, va numi pe cei mai răi șefi la marile parchete, el, care totuși se bătuse cu Justiția; nu ne-am gîndit că va amîna mereu nominalizarea unui premier, deși avea mijloace de a presa partidele să accepte un guvern. Am acceptat, firește, că urma să fie constrîns de unele împrejurări și de rațiunea de stat și că nu-i putem cere imposibilul; am luat în calcul și inevitabilitatea unor erori, chiar a unor slăbiciuni date de lipsa de experiență sau de prezența sfaturilor rele de la consilieri nepotriviți. Dar nu ne-am așteptat să ne trădeze iarăși și iarăși prin minciuni, nesfîrșite amînări, promisiuni neîndeplinite și promovări inacceptabile moral și chiar politic. Și nu doar pe noi ne-a trădat, dar mai ales acele principii și idealuri în numele cărora a candidat și în care am presupus că și el crede.
Georgescu a avut pesemne banii Rusiei, TikTok-ul Chinei și complicitatea unor „servicii”, spre a induce în eroare o parte însemnată a electoratului. (Totuși, planul a fost prea brutal și a eșuat.) Dar Nicușor Dan ce a avut ca să reușească atît de bine? Cum a izbutit atîția ani să ne prostească, făcîndu-ne să-l credem devotat idealurilor democrat-liberale și civice, în numele cărora a și fost ales de două ori primar al Capitalei și o dată președinte al republicii, pentru ca să constatăm acum, cînd a ieșit din camuflaj, că pare a fi omul „serviciilor”, protectorul unor inși cu mîinile pătate de sînge la Revoluție, împăcat cu ideologia MAGA, antiliberal, complice al pesediștilor duplicitari, susținător din umbră al „rețelelor” din Justiție și ocrotitor devotat al unor cercuri neolegionare? Cum de a reușit? Cum?
