Într-o dimineață, o fereastră deschisă. „Dimineți cu ferestre deschise”, chiar spunea un cîntec. Dar aici nu e orice fereastră, ci una pe care se vede, perfect încadrat, turnul Signoriei din Florența (Torre di Arnolfo), iar mai la dreapta cupola imensului dom construit de Brunelleschi (geniul pus să înalțe o biserică mult mai mare decît frumosul baptisteriu creat de la fel de genialul Ghiberti). Adică văd o imagine ca de film. De fapt, ce nu e ca de film în Italia? Din stradă se aud tot felul de sunete. E devreme, dar ziua de lucru începe. Oamenii profită de răcoarea dimineții, înainte să se instaleze cele 39 de grade Celsius anunțate la amiază. Mai întîi, peste imaginea amintită se impune zgomotul inconfundabil al unei mașini de gunoi. Nu e ca la noi între blocuri, unde mașinile moderne ale gunoierilor pufăie și miorlăie teribil în timp ce ridică automat tomberoanele îngropate în pămînt. Aici zgomotul e mai clasic, un motor obișnuit însoțit de bufniturile sacilor care sînt aruncați de oameni în remorca mașinii. Apoi se încinge o discuție între vreo trei italieni. Mă aflu probabil în mijlocul celui mai trăncănitor popor din lume. Noroc că limba lor e așa de frumoasă... Am observat, de exemplu, că la filme (iarăși filme), acolo unde italienii au nefericitul obicei de a-i dubla pe actorii străini (slavă Domnului că la noi s-a încetățenit subtitrarea), personajul din imagine abia dacă deschide gura, iar din boxe se revarsă în italiană un întreg discurs. E de-a dreptul neverosimil. Uneori nu poți să crezi decît că actorii care dublează mai pun cuvinte și de la ei.
Pe stradă am văzut un grup de patru fete care, în timp ce mergeau, vorbeau neîntrerupt, toate patru în același timp. Nu-mi dau seama dacă vreuna putea să mai și asculte ceva din ce ziceau celelalte. Restaurantele lor zumzăie. Că tot veni vorba, ni s-a spus că localurile bune sînt cele pline de clienți, italienii nu intră în cele goale, iar acelea care încearcă să-și momească clienții cu vorbe frumoase sînt pentru turiști și, de obicei, scumpe. Bune sînt cele simple, tratoriile sau osteriile familiale, care forfotesc de lume, în care se aude zgomot de vase, iar chelnerii se agită și schimbă mereu replici, între ei ori cu bucătarii, acolo unde se mai aud și muștruluielile patronului. La Bagno Vignoni am descoperit și un alt gen de local, de care se pare că e plină țara. La un demisol îngust era o coadă în fața unui galantar, în spatele căruia două italience mîndre, cu șorțuri și bonete grena, tăiau, tocau și aranjau niște platouri, în timp ce se întrețineau cu clienții. Platourile erau cu selecții de brînzeturi, salamuri sau legume ținute în ulei de măsline, care erau luate din galantar, puse pe platou și apoi cîntărite. Clienții plăteau, luau platourile și ieșeau cu ele la cîte o masă în curtea de afară. Un fel popular pentru turiștii aflați acolo în trecere sau la băi, de a mînca o simplă gustare bună și mai ieftină. Nu spun că în mijlocul selecției de brînzeturi era pusă o linguriță de magiun și una de gem de caise. O nebunie!
Revin la fereastra deschisă din Florența. Peste discuția italienilor din stradă, care nu mai contenea, s-a suprapus sirena unei mașini de poliție, ton-lii, ton-lii, ton-lii. Un sunet aducător parcă de tristețe. De ce? Poate pentru că amintește de filmele cu mafia în care niciodată nu se rezolvă nimic. Apoi însă, brusc, întregul oraș a fost scăldat într-o adevărată simfonie care a acoperit toate celelalte zgomote. Au început să bată clopotele. Nu știu dacă de la marele Dom Santa Maria del Fiore, de la Santa Croce, de la San Lorenzo, Santa Maria Maddalena dei Pazzi, de la alte biserici din centrul Florenței sau de la toate odată, dar știu că sunau dumnezeiește. Eram acolo în apropierea ferestrei deschise precum un observator, dar nu imaginile erau pe primul plan, ci sunetele.
Mi-am adus aminte atunci de arhiva de sunete de la BBC. Acolo, la radio, puteai găsi o mulțime de ilustrații sonore, pentru diverse locuri din lume. Ca să mă amuz, am încercat odată, fără să mă uit la denumire, să recunosc de unde erau respectivele calupuri de sunete. Străzile din Londra, de pildă, erau ușor de ghicit, după zgomotul specific al motoarelor autobuzelor cu etaj. Străzile orașelor din Germania erau caracterizate prin lipsa aproape completă a vocilor. Mi-am adus aminte de observația unui tehnician de la fostul IMGB, despre o echipă de muncitori nemți care fusese adusă să repare ceva, prin anii ’80. Cînd s-au apucat de lucru, în jurul lor nu se mai auzea decît clinchetul cheilor care erau potrivite pe piulițe. Nici o vorbă. În sfîrșit, în acea arhivă de sunete ilustratoare, Italia era bineînțeles de recunoscut imediat, tocmai prin larma aproape neîntreruptă a vocilor și prin tonalitatea inconfundabilă a limbii lor cu multe vocale, prin cîntecul clopotelor...
Dar vreți probabil să știți cum suna România în acea colecție de sunete oarecum standardizate. Ei bine, am reunoscut fundalul sonor al Bucureștiului fiindcă-l cunoșteam prea bine, dar fără să-i pot exprima specificul în cuvinte. În schimb, zgomotele de la țară erau inconfundabile. Nu semănau decît ce cele din Bulgaria și nu puteau fi confundate cu sunetele rurale din nici o altă țară europeană. Cucurigul și cotcodacul din curțile noastre nu au echivalent.
