„Mai exiști dacă n-ai cont pe Facebook?“, ne întreba șugubăț profesorul de studii culturale Adrian Stoicescu în urmă cu vreo 15 ani. Nu mai știu ce i-am răspuns, dar, între timp, viața online mi-a înghițit – cum ne-a înghițit multora dintre noi –, pe nesimțite, tot mai multe bucăți din viața căreia încă-i spunem adevărată, reală, pipăibilă, cu gust și parfum. Să renunț la Facebook & Instagram mai multe luni la rînd a ajutat, dar nu suficient: încă scotocesc prin second-uri pe Vinted, nu în magazinașe prăfuite, comand mîncare pe telefon și vorbesc cu unii oameni dragi mai des pe WhatsApp decît față-n față.
În volumul ei din 2024 The Extinction of Experience, cercetătoarea Christine Rosen arată cît de mult s-a schimbat omenirea în ultimii ani: din creaturi sociale, am devenit mai degrabă prieteni cu alienarea și algoritmii. Soluția oferită de Rosen? Să căutăm experiențe fizice, să facem lucruri dificile, dar satisfăcătoare, fie că ele iau forma cultivării unui hobby, a unei drumeții, a unor întîlniri la cafea sau pur și simplu timp acordat plictiselii.
M-am gîndit des vara asta la tot mai rarele experiențe din anii de după pandemie. Îmi imaginam spațiul de freelancing de cîteva luni ca pe un respiro binemeritat, dar s-a dovedit mai degrabă un rollercoaster epuizant, dublat de incursiuni administrative într-un oraș zgomotos și înfierbîntat. A fost reconfortant, în aceste condiții, să dau peste Împăcare pe Via Transilvanica, debutul Ancăi Iosif și probabil volumul pe care-l voi recomanda cel mai des anul acesta. „Cum faci creierul să tacă din cînd în cînd?“, se întreabă ea. Sigur că n-avem cum să ne rupem complet de lume, cum subliniază și autoarea, dar „expunerea periodică la lumina naturală“ e mai bună decît expunerea digitală. Să stai doar tu cu mintea ta a devenit una dintre cele mai complicate treburi din viața de oameni moderni, remarcă Anca Iosif, pe cînd zonele fără semnal de pe traseul ei întins pe 700 de kilometri au obligat-o să stea adesea fără social media. „Asta face drumul ăsta minunat, te ține prezent în fiecare zi, ești doar tu și următorul tău pas“, a adăugat ea în cadrul lansării, cu online-ul și overthinking-ul ținute din scurt.
Inspirată poate și de aventura Ancăi, am ajuns luna trecută într-o drumeție pentru prima dată de nici nu mai știu cîți ani. Cînd m-am trezit la cinci și jumătate, mi-am luat ghetele în picioare și am pornit spre gară, speram să las și eu în urmă, la oraș, zumzetul de gînduri și viața digitală. În tren, cu privirea ba la cartea din poală, ba la băiețelul de cinci-șase ani care se foia non-stop cu telefonul în mînă, și la mama lui, care nu scotea nasul din ecrane decît ca să-l admonesteze pe copil, zumzetul a stăruit. A mai persistat o vreme și pe poteca dintre gara Azuga și perdeaua de copaci. Acolo, urcușul pieptiș pe care ne-a îndrumat C. și gîfîiala mi-au îmblînzit rapid gîndurile la deadline-uri, structurat planuri și organizat sarcini pentru perioada următoare. Am pornit spre Vîrful Grecului și mai departe, la Cabana Diham, alături de partenerii noștri de drumeție pregătiți cu spray împotriva urșilor, multă voie bună și nelipsitele poze cu pisici. Poteca șerpuită ne-a dus prin zone cu brazi înalți și miros de conifere care-mi lipsiseră fără să știu. Susurul unei ape nevăzute ne-a însoțit o vreme și, cu toată frica de umbrele mari și brune, m-am simțit în siguranță chiar și atunci cînd A. ne-a arătat un luminiș pe unde păreau să treacă doar animale sălbatice, s-a oprit să cerceteze urmele proaspete de căprioară sau am zărit urmele de gheare pe trunchiul unui copac. Am dat urmăritul pițigoilor și cintezelor de la hrănitoarea de la bloc pe vînatul sclipirilor iuți ale măcălendrilor și țiclenilor din pădure, pe foșnetul frunzelor și afundatul picioarelor în iarba deasă. La Vîrful Grecului, ne-am așezat să admirăm priveliștea: se profilau, în depărtare, Jepii Mici, Caraiman și Colții Morarului. Și, privind munții, mi-am dat seama și că-n cap chiar era mai liniște. După ce ne-am tras puțintel sufletul, am pornit iar la drum și n-a mai trecut mult pînă am ajuns la Diham, unde am prînzit într-o curte plină de văcuțe și copii. De acolo, de pe băncuța de la soare de pe pajiștea din fața cabanei, ne mai despărțeau doar trei ore pînă la papanașii din Bușteni.
Sigur că, odată întoarsă la București, am revenit la ciclul știri – muncă – anxietăți mici și mari. Dar încă mă gîndesc la brazii înalți și la toți necunoscuții cu care ne-am intersectat: felul în care drumeții care se întîlnesc pe munte se salută mereu mi se pare înduioșător. Iar să primești un pahar cu fragi și zmeură proaspăt culese, pe lîngă gemul de frăguțe cumpărat, a fost de-a dreptul o bucățică de rai.
Credit foto: C. Ştefan
