Avem un paradox. Avem campioni, dar n-avem sport. Bine, raportat la alte țări chiar mai mici ca dimensiune a populației, nici campioni nu avem prea mulți. Iar unii sînt în modul exit. Sorana Cîrstea are un sezon excelent, problema este că e ultimul. Simona Radiș e o minunată sportivă, probabil cea mai bună canotoare a lumii, dar e precum cosmonauții de pe stația spațială, e izolată de lumea zilnică în care mestecăm fotbal, handbal, tenis. Popovici e singurul campion planetar, floarea asta cu care vrem să credem că vine primăvara. Dar nu vin nimic și nimeni pentru că în spatele acestor băieți și fete numărați pe degetele unei mîini e un mare pustiu. Sportul nostru e ca o grădină neplivită al cărei proprietar își cheltuiește banii aiurea și în care, din an în Paște, răsare cîte un trandafir fabulos. Proprietarul se îmbată cu parfumul lui și își continuă viața în același fel, convins că Dumnezeu e de partea lui (vorba favorită a fotbaliștilor). În timp ce alte curți se umplu de toate florile pămîntului, noi divinizăm unica plantă ca pe o minune cerească. Și chiar asta e. Și e convenabil, pentru că minunile nu țin de noi, ne absolvă de muncă, gîndire, pricepere. Pînă și deșertul mai înflorește din cînd în cînd. Atunci noi ce mai facem, care mai e rostul nostru? Ce facem pe acest pămînt? Pare că și atunci cînd facem ceva e aiurea. Construim matematicieni, fizicieni și informaticieni pentru alte țări, dar nu și sportivi care își reprezintă direct, cu steag și imn, patria. În locul lor aducem străini care vin și pleacă precum dintr-o gară. Și mai știm să facem ceva. Să ne plîngem. De tot și de toți. La asta avem mereu campioni. Campionii unei țări fără oglinzi.
