Chiar dacă înainte de 1990 nu erau prea multe variante de agrement, bălăceala era o mare distracție pentru copii. Ștrandurile ne fericeau verile copilăriei. În primii ani pe care i-am trăit în București, în cartier era un loc căruia îi ziceam „groapa”. Un maidan ca un fel de depresiune circulară, înconjurat chiar de aleea „Rotundă”, în care iarna găseam o mulțime de pante pentru derdeluș. Cînd ningea, mergeam cu toții la „groapă”, într-o mare veselie. La un moment dat însă, „groapa” s-a transformat într-un șantier. Am aflat că pe întreg acel maidan urma a se construi un ștrand și nu va mai putea fi folosit ca derdeluș. Am fost destul de necăjiți, pentru că ștrandul ni se părea cioara de pe gard. Și nu voiam să pierdem vrabia din mînă, simțind instinctiv în vremurile acelea că viitorul aducea întotdeauna ceva mai rău.
Totuși, cînd au apărut cele „trei ligheane” albastre, nume cu care a și fost poreclit ștrandul, ne-am împăcat imediat cu ele. După standardele de azi, „ligheanele” erau, de fapt, destul de mari. Unul avea chiar 50 de metri, adică dimensiuni olimpice, iar un altul avea formă de inimă. În vacanțele de vară eram nelipsiți acolo. Uneori plăteam bilete, alteori, după obiceiul timpului, săream gardul prin locuri ferite de privirea paznicilor. Dar nici o bucurie nu e deplină, mai ales în așa niște vremuri. Exista o problemă, pe care o știam și de la Cîmpina, orașul unde petreceam la bunica o bună parte a verii: apa murdară. Nu existau, ca astăzi, sisteme de reciclare, iar apa trebuia complet schimbată din cînd în cînd. Imediat după schimbare era albastră, dar cam rece, apoi, în zilele următoare, se înverzea treptat pînă ajungea la culoarea unei bălți cu broaște. Administratorii o schimbau prea rar. Cu siguranță nu respectau regulile de igienă. Controale s-or fi făcut și pe atunci, dar nu erau publice și n-aveau nici un efect. Cînd lucrurile deveneau prea „groase”, administratorii mai aruncau niște bulgări de clor în bazine. Ne ajungeau la urechi tot felul de povești despre îmbolnăviri provocate de acea apă. Ne temeam să nu luăm și noi diverse boli, dar nu într-atît încît să renunțăm la bucuria bălăcelii. După băi ne așezam pe cearceafuri și jucam cărți, apoi luam cîte o minge și jucam fotbal, iar apoi intram din nou în apă și tot așa. Seara ajungeam acasă rupți de oboseală și de foame. În ultimele decenii, ștrandul Titan a devenit ștrandul Cara, bazinul olimpic a fost dezafectat, apoi suprafața utilă, amenajată, s-a tot micșorat, problemele administrative și de igienă au devenit tot mai pronunțate, iar în cele din urmă, la pandemie, a fost închis cu totul. A devenit o ruină mizerabilă. Primăria de sector anunță că vrea să-l recupereze, să-l refacă și să-l redeschidă, dar nici astăzi nu ne vine să credem în viitorul mai bun promis de autorități.
Dar fiindcă am pomenit de ștrandul de la Cîmpina, în acel mic oraș erau de fapt două, ba chiar trei de la un moment dat. Primele două fuseseră înființate de societatea petrolieră Astra înainte de război, unul pentru ingineri și funcționari, celălalt pentru muncitori, iar un al treilea a fost construit pe la începutul anilor ’80, împreună cu Casa Tineretului. Cel pentru ingineri al amintitei societăți petroliere (cu capital olandez, britanic și român) era o adevărată bijuterie. În urmă cu cîțiva ani, Codruț Constantinescu l-a descris foarte bine în Dilema veche. Bazinul era înconjurat de rigole cu apă caldă, așa încît cine intra în el întîi se curăța automat pe picioare. Avea un tobogan de piatră și trambuline, o parte mai mică pentru copii și alta care ajungea pînă la o adîncime de patru metri pentru sărituri. În acea zonă adîncă am asistat la niște formidabile partide de leapșa subacvatică, la care participau niște băieți mai mari, foarte buni scufundători. Cum nici acolo apa nu se prea schimba în perioada comunistă, așa cum spuneam, tulbureala ei verde îi ascundea de minune pe participanții chiar scufundați aproape unii de alții, la diverse straturi de adîncime. Oamenii se învățaseră să găsească partea bună sau interesantă chiar și a mizeriei. Ștrandul avea un ceas celebru și niște vestiare foarte elegante acoperite cu iederă. În aceeași incintă funcționau și două terenuri de tenis, pe zgură, bine întreținute. Acolo antrena celebrul Raita Pompei, omul care a pus racheta de tenis în mînă aproape întregului oraș. E greu de imaginat cît de frumos trebuie să fi arătat întregul complex în perioada interbelică. Toată lumea bună a Cîmpinei îl frecventa. Era ca-n filmele americane.
Cînd eram eu copil, și acolo se sărea gardul, dar ștrandul era înconjurat de gardurile unor case cu curți, așa că „săritorii” nu puteau fi decît locuitorii acelor case. Mi-amintesc chiar cum un paznic bătrîn l-a prins sărind pe un amic, Cristian, și l-a luat la întrebări: „Mă, de ce sari gardul ștrandului?”. „Nu vă supărați“, a răspuns foarte calm împricinatul, „dar n-am sărit gardul ștrandului, am sărit gardul propriei mele curți.” Uimit, paznicul n-a mai avut nimic de zis. Naționalizat de comuniști după război, prin anii ’90 ștrandul a fost preluat de o societate privată care, încetul cu încetul, i-a schimbat rosturile. Pe locul cantinei, al cazinoului și al popicăriei care existau în acel complex a înființat un hotel. Pe terenurile de tenis au fost amplasate corturi mari pentru nunți. Curînd, nici bazinul n-a mai funcționat, iar hotelul s-a transformat într-un azil pentru vîrstnici. Accesul la fostul ștrand a fost blocat. Noii proprietari n-au apreciat minunăția și potențialul complexului și l-au preschimbat după mintea lor. În acest caz, nu pare să mai existe vreun viitor al ștrandului. Celălalt, construit odinioară pentru muncitori, era la rîndu-i foarte frumos, iar bazinul fusese acoperit. Avea terenuri de zgură pentru tenis și volei. După ’90 a fost preluat de societatea care a ridicat și celebrul schelet al unui bloc turn din centrul orașului, pe care nu l-a mai terminat niciodată și care, de bine ce a fost construit, s-a înclinat precum turnul din Pisa. Și întreaga incintă a ștrandului preluat de acea firmă e închisă. Se spune că bazinul și conductele de apă au fost infectate cu niște bacterii fără leac. În dosul zidurilor ca de fortăreață, cu care firma l-a înconjurat, întregul loc e invadat de buruieni uriașe. Acolo, timpul pare că s-a oprit.
