La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (19-28 iunie 2026), printre spectacole de anvergură, în general preferate de public pentru spectaculozitatea lor, s-au găsit și cîteva producții create pentru spații mici. Două dintre acestea s-au jucat la Teatrul Gong, în sala de la etaj, și asta nu este singura lor conexiune. Fedra! și Scrisoarea, ambele spectacole vorbite în franceză, explorează din perspective contemporane dramaturgii clasice, generează reflecții asupra scriiturii de scenă, a pieselor canonice ale dramaturgiei universale și proclamă un teatru popular. Modul concret în care fac acest lucru diferă însă semnificativ.
Fedra! este un one-man show încîntător atît datorită piesei lui François Gremaud, care semnează și regia, cît și actorului Romain Daroles, care reușește o adevărată performanță – nu doar că livrează un text lung și complex, dar o face printr-o serie de sinuisoide interpretative amețitoare pentru că planurile se comută rapid între textul discursiv și jocul convențional. Spectacolul este o comedie inteligentă sub formă de conferință despre tragedia emblematică a teatrului francez, Fedra de Racine (1677) – personajul mitologic care s-a îndrăgostit de fiul său vitreg, Hipolit, și s-a sinucis. În propriul rol convențional asumat – Daroles este personaj, chiar dacă se prezintă în nume propriu –, actorul discută cu un entuziasm debordant tragedia lui Racine, oferind cu umor repere contemporane. Oratorul explorează textul dramatic prin nenumărate digresiuni în actualitatea cotidiană, prin analiza limbii și a versului alexandrin, portretizează personajele cărora le găsește echivalențe în prezent (la Sibiu, unele repere au fost din România – de exemplu, pentru Enona, doica și confidenta Fedrei, „modelul” a fost Diana Șoșoacă) pentru a crea o conexiune directă a publicului cu personajele. Acest ultim aspect a creat disensiuni în critica franceză, conservatorii și clasiciștii fiind deranjați de umanizarea prea abruptă a unor personaje – pe lîngă Enona, Hipolit e comparat cu Justin Bieber, iar tatăl său, Tezeu, cu rocker-ul Johnny Hallyday (păstrînd proporțiile, reacțiile au fost similare cu cele pe care le-a trezit filmul lui Christopher Nolan, Odiseea). Fedra însăși sabotează aici tragedia căci își ratează recurent sinuciderea (asta mi-a aminti un pic de soția lui Verșinin din Trei surori, de Cehov). Însă deglorificarea caracterelor și a narațiunii (la care contribuie și ținuta de stradă a oratorului – blugi, tricou, pantofi sport –, aproape anti-academică) reprezintă fundamentul accesibilizării tragediei lui Racine pentru spectatorul contemporan.
Spectacolul oferă o mostră adorabilă de curs de teatru clasic pentru publicul de azi, în care tragedia este reconvertită în comedie, iar jocul lui Daroles este o performanță în sine, cu tonul său sincer ultra-admirativ față de piesa lui Racine și cu ingeniozitatea cu care, în lipsa unui decor de epocă, reușește să joace toate scenele folosindu-se doar de cartea care conține textul spectacolului. Și desigur, ca paradigma meta să fie completă (ca o Matrioșkă), spre final, spectatorii primesc și ei volumul pentru a urmări direct... finalul. Practic, devin parte din spectacol.
Scrisoarea / La Lettre – Teatru popular de Milo Rau, spectacol creat de Rau împreună cu actrița franceză Olga Mouak și actorul belgian Arne De Tremerie (care a jucat anul trecut la București în The Interrogation, cu același regizor) pentru Festivalul de la Avignon 2025 ca parte a proiectului „Pièce Commune”, aduce în discuție alte două elemente de cultură clasică din perspectivă contemporană, încercînd să le revitalizeze prin coborîrea de pe soclu: piesa Pescărușul de Cehov și mitul Ioanei d’Arc. Textul combină monologul confesional bazat pe biografiile actorilor cu tehnici din stand-up comedy, autobiografie performativă și teatru politic contemporan. Spectatorii sînt implicați în joc, preiau roluri din Pescărușul sau merg pe scenă pentru a purta cartoane cu intertitluri (unul dintre ele fiind despre „critica teatrului burghez”). Se creează astfel un soi de comunitate ad-hoc cu performeri și public, care anulează al patrulea perete.
Milo Rau consideră că un actor este definit de spectacolele în care joacă, dar și de biografia sa. Olga și Arne vorbesc despre teatru prin bunicile lor – obsesia lui Arne pentru Cehov este moștenită de la bunica sa, care voia să devină actriță, iar fascinația Olgăi pentru Ioana d’Arc este legată de bunica sa schizofrenică. Memoria este, de altfel, motorul principal al spectacolului. Bunica lui Arne, care visa să joace în Pescărușul (o chema Nina, ca pe Zarecinaia), a făcut carieră la radio în Belgia, unde a prezentat mulți ani o faimoasă emisiune culturală. Bunica Olgăi, originară din Camerun, avea halucinații auditive și a pierit arsă (ca Ioana d'Arc) într-un incendiu provocat, probabil, într-un episod de delir (schizofrenia este demitizată – mitul Ioanei d’Arc s-a creat în jurul „vocilor” pe care le auzea – și adusă în realismul crud al bolii). Prima bunică emite sunete în eter, către un public invizibil, a doua receptează sunete emise de nu se știe cine și pe care nimeni altcineva nu le aude. Vocile bunicilor sînt reconstituite prin vocile unor actrițe – Isabelle Huppert, Anne Alvaro, Jocelyne Monier, Marijke Pinoy – care se aud dintr-o boxă portabilă (alt element de deglorificare, aici a starurilor). La confluența dintre cele două ipostaze ale bunicilor, emițător și receptor, pare să se conjuge meseria de actor căci actorul „lasă alte voci (personaje) să-i locuiască mintea și corpul” pe scenă.
Ca și în Fedra!, reperele sînt luate din locul în care se joacă spectacolul: de exemplu, Teatrul Național din București apare într-o discuție telefonică pe care Olga o poartă „în direct” cu mama sa pentru a o întreba motivul aversiunii sale față de profesia de actor. Este momentul în care biografia actriței intră abrupt în scenă, dar confuzia voită între realitate și teatru este sabotată de supratitrare. Apoi Arne mimează automutilarea – ce trebuie să facă actorul pentru a atrage atenția spectatorului? Scena face referire la estetica șocului, tot mai prezentă în teatru sub presiunea pieței, după îmi cum spunea Milo Rau într-un interviu (un fel de „dacă nu te tai, nu exiști ca artist/ă”).
La Lettre reușește să trateze teme grele precum schizofrenia, trauma transgenerațională, memoria și autoreflecția artistică într-un mod accesibil, chiar jucăuș, ca un adevărat teatru popular.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto Fedra!: Loan Nguyen
Credit foto Scrisoarea: Diana Racz
