Putere și vulnerabilitate la FITPTI (I)

Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași, unicul din România cu acest profil, a ajuns, în această lună, la majorat. Cea de-a XVIII-a ediție, curatoriată de teatrologul Oltița Cîntec în jurul temei „Putere și vulnerabilitate”, a adus împreună, în fața publicului, peste 400 de invitați, din 16 țări de pe trei continente. 25 de locuri din oraș, regîndite și adaptate în fiecare zi la vremea ploioasă, au fost scenele de desfășurare a unui festival care, pe lîngă teatrul clasic, mai înseamnă și spectacole în cafenea ori în tramvai, teatru studențesc și teatru sustenabil, artiști stradali, lansări de carte, lecturi performative, expoziții. Bilanțul a fost de 35.000 de spectatori pentru care au venit, în exclusivitate, artiști din țări cum sînt Austria ori Argentina, China ori Croația, Franța, Italia, Serbia ori Suedia. FITPTI a adus la Iași spectacole direct de la expoziția mondială de la Osaka, Japonia (Electra, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu) sau care s-au jucat în vară la Edinburgh Festival Fringe. Surpriza a constituit-o faptul că Iașiul a devenit un punct pe o hartă a ceea ce am putea numi „turismul cultural” – spectatori din întreaga Moldovă, dar și din Tulcea ori Craiova au venit aici special pentru teatru.

În cele patru zile petrecute la festival am văzut și tărie, și vulnerabilitate – spectacole de teatru cu teme curajoase, vizînd relațiile interumane, suferințele psihice, locul și rostul nostru în această lume, frămîntările tinerilor și felul lor de a se raporta la evenimente. M-am convins că teatrul poate fi scos din scenă și adus între spectatori, făcut să devină o parte a cotidianului și un mod de interacțiune. Am fost fascinată de deschiderea și de căldura cu care care artiștii stradali relaționează cu publicul, făcîndu-l să devină parte din poveste. Am aplaudat lansări de cărți despre lumea văzută și nevăzută a unui festival de teatru (Oltița Cîntec – Jurnal de insider. Culisele unui festival), despre felul în care, sub formă de poveste, copiilor li se poate explica ce se întîmplă în lume (Matei Vișniec – Consulatul lunii sau Adelina și crocodilii de mlaștină) ori despre maniera în care anumiți artiști și-au recunoscut și integrat identitar boala ori dizabilitatea în creația lor (Daniela Șilindean – Narațiuni ale corpului. Boală și discurs). Și, nu în ultimul rînd, am participat la un performance interactiv numit RELATOPIA (Asociația VAR Cultural), cu instalații și lucrări menite să exploateze fațetele și valențele relației de cuplu, fragilitatea și complexitatea conviețuirii – una dintre surprizele ediției din acest an.

Cu primul spectacol pe care l-am văzut la Iași am o poveste care merge cu 40 de ani în urmă. Nu cu mult timp înainte de Revoluție, în timpul cîtorva săptămîni petrecute în București, mama mea a văzut la TNB, după ce a stat la o coadă uriașă pentru bilet, Zbor deasupra unui cuib de cuci, în regia lui Horea Popescu, cu Florin Piersic în rolul Șefului Bromden și o întreagă distribuție de excepție. Ni l-a povestit de atîtea ori încît aproape mi se părea că am fost și eu. Ca un arc reușit peste timp, am văzut la FITPTI noua punere în scenă (la care n-am prins bilete în București), în regia lui Vlad Cristache, cu Florin Piersic Jr. în rolul altădată interpretat de tatăl lui. Scris de Dale Wasserman, după romanul omonim al lui Ken Kesey, făcut celebru de ecranizarea lui Milos Forman din 1975, cu Jack Nicholson în rolul principal, acest spectacol al Teatrului Nottara se suprapune perfect cu tema festivalului, arătînd cît de largi sînt limitele „normalității” și cît de fragilă este granița dintre curaj și renunțare. Spitalul de psihiatrie în care ajunge Randle McMurphy (jucat de Adrian Nicolae) este o reușită metaforă a societății în care trăim: reguli ilogice, măsuri nedrepte, teama celor slabi de a protesta, exploatarea vulnerabilității, imposibilitatea adaptării fără ca ceva, undeva, să nu explodeze, pînă la urmă. Personajul colectiv pe care-l formează pacienții, fiecare cu povestea și personalitatea lui, umple scena în orice moment și nu-ți lasă nici un respiro. În ciuda subiectului sumbru abordat, după spectacol rămîi cu un sentiment de încredere – în prietenie, în eliberare, în propria-ți putere.

Bazinul de nord de Rajiv Joseph, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, i-a adus pe scenă pe Șerban Pavlu, în rolul directorului-adjunct de liceu, și pe Vlad Lință, în rolul unui elev-problemă, transferat recent. O oră și 40 de minute de dialog continuu din ce în ce mai alert, în care fiecare dezvăluire accelerează tensiunea și în care nu este ocolită nici una dintre marile probleme ale lumii de azi: diferențele de vîrstă și percepții, statut social și rasă, nevoile adolescenților și lipsa de comunicare, suferința ascunsă și rolurile pe care le jucăm în societate. Deloc previzibil, spectacolul ARCUB este actual și atemporal, tulburător și emoționant, o invitație la dialoguri departe de a fi ușoare.

Cel mai recent spectacol regizat de Radu Afrim, Ultima vară de pace, cu premiera în iunie la Teatrul „Andrei Mureșanu” Sf. Gheorghe, este unul în care oglinda realităților politice și sociale românești e lustruită perfect. Afrim a scris scenariul între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale, o perioadă tulbure, polarizată și plină de ură, cu multă confuzie și teamă legată de viitor, în care perspectiva de a trăi într-o lume lipsită de orice valori democratice te făcea să vrei să dispari oriunde ai vedea cu ochii. Un grup de tineri se retrage, pe 18 mai 2025, pentru a petrece ziua alegerilor împreună, în cazemata pe care și-o creaseră, de mici, în pădure. Lipsa tehnologiei moderne deschide poarta conversațiilor directe și incomode, a lucrurilor scoase de sub preș, a amintirilor reprimate, iar plecarea bruscă a unuia dintre ei îl face pe acesta mai prezent în gîndurile lor ca oricînd.

Mereu încerc să-mi imaginez cum lucrează Radu Afrim cu actorii, cît se repetă pentru un astfel de spectacol fără nici o pauză necesară, așa încît jocul lor, replicile care simți că le aparțin, coregrafia Flaviei Giurgiu, scenografia Irinei Moscu și universul sonor, atît de important, creat tot de regizor să ajungă să se întrepătrundă pînă cînd formează o sferă aruncată cu toată puterea (și vulnerabilitatea) spre public. Iar efectul să fie cel pe care teatrul e necesar să-l aibă. Cum v-ați petrece ultima vară de pace?

(va urma)

Credit foto Ultima vară de pace: A. Docea