Pe 24 mai, Teatrul Masca din București a împlinit 35 de ani de existență, timp în care și-a scris și reformulat povestea sa de poziționare în afara convențiilor. Este un teatru alternativ, de comunitate, atent la ce se întîmplă în societate, un teatru care se implică și își asumă afirmațiile, fragilitatea și întrebările, care este, în același timp, oglindă și megafon. Un punct de întîlnire, unde se lucrează în continuare la schimbare.
Schimbarea, de ce este ea necesară, ce o generează și cum se produce, este și tema spectacolului Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare, cu scenariul și regia semnate de Carmen Lidia Vidu și vizualul creat de Mara Oglakci. Asistăm la șapte povești reale ale actorilor Mara Bugarin, István Téglás, Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță și Valentin Mihalache. Pentru generațiile aflate la vîrsta de mijloc ori pe aproape, ele reprezintă veritabile întoarceri în trecutul din care venim și pe care-l cărăm în continuare în spate, într-un buzunar de rucsac pe care l-am cusut bine, așa încît să nu-l mai deschidem. Dar ele sînt și radiografii ale prezentului, în care am învățat asumarea, curajul, faptul că schimbarea poate fi nu doar visată, ci și realizabilă.
În cele șapte monoloage autobiografice ni se vorbește, cu ton de jurnal, despre bunicii care devin, de nevoie, părinți de serviciu, despre certuri și violență multiplicată la nesfîrșit, despre rușinea de a fi diferit și teama de a fi descoperit, despre abandon și amorțire, despre revoltă și bravadă, despre neîncredere în sine și automutilare, despre a fi abuzat și a abuza la rîndul tău. Despre eroi și căutarea modelelor. Despre antieroi care îți „taie aerul” și dezamăgire. Despre supraviețuire, putere și a înțelege că o poveste personală, pusă în lumina reflectoarelor, închide cu zgomot „gura lumii”. Nu ne mai simțim spectatori, ci parte a unui dialog care ne privește direct, în care ne recunoaștem, parcă ne așteptăm rîndul să ne spunem propria poveste, cu fotografii de care să rîdem ori să ne cutremurăm împreună. Devenim o fîșie a unei memorii colective neînșelătoare.
Într-un interviu acordat Roxanei Călinescu pentru Dilema, Carmen Lidia Vidu a vorbit despre necesitatea unui teatru documentar, care să ne ajute să nu uităm istoria, să procesăm traumele trecutului și să înțelegem cum ne influențează ele prezentul și, mai ales, să nu ne repetăm greșelile. „Verbalizarea unor probleme de viață pe scenă este esențială, pentru că teatrul nu este doar un spațiu al ficțiunii, ci și un loc al confruntării directe cu realitatea. Cînd actorii pun în cuvinte frămîntările, traumele, nedreptățile sau visurile unei comunități, teatrul devine un act de catharsis, atît pentru cei de pe scenă, cît și pentru spectatori”, e de părere regizoarea, iar Jurnal de România vorbește despre probleme actuale, dă spațiu tuturor vocilor distincte, îndeamnă la implicare, la empatie, la un „a face bine” colectiv.
Am descoperit, ascultînd istoriile de viață, că provocările și visurile generațiilor mai tinere sînt altele. În adolescența mea, în orașul relativ mic de provincie în care am crescut, alcoolul și țigările erau aproape niște rarități, iar de droguri nu auzisem. N-am făcut nici o excursie în străinătate pînă după 25 de ani, iar părinții mei erau mai mereu acasă, nu prea aveau unde să se ducă. Mi-am dat seama, de multă vreme deja, că cei cu 15-20 de ani mai tineri decît mine au obișnuința lui „nu”, a traiului de unii singuri și a sfidării regulilor, se tem mai puțin, găsesc soluții mai repede, renunță mai ușor la relații, vor rezultate pe măsura investiției. Sînt mai puțin naivi, mai puțin predispuși la a fi fascinați. Dar, fără modele, nu mai au nici repere – ori sfîrșesc prin a le adopta pe unele nocive. Tocmai de aceea, dialogul intergenerațional este atît de important – chiar dacă visurile s-au schimbat și au trecut de la supraviețuire la afirmare, greșelile pot fi asemănătoare. Traumele diferite pot lăsa aceleași răni.
Asta încearcă să facă Masca, un teatru cu „t” mic, al comunității, nu al turnurilor de fildeș. Nu să atragă livrînd doar păreri conforme cu ale noastre, situații confortabile, povești vetuste, irelevante pentru problemele de azi. Ci să îți arate și să justifice puncte de vedere care ți-au scăpat, să te răscolească, să-ți aducă aminte de buzunarul de rucsac pe care l-ai cusut, ca și cînd, dacă te ferești să umbli în el, nu-l mai cari în continuare în spate.
Credit foto: A. Docea
.jpg)
