„Dacă aș putea avea un serviciu unde să fac doar ce îmi place”, „Dacă mi-aș putea permite o casă”, „Dacă aș fi într-o relație care să-mi ofere ce îmi doresc”, „Dacă aș trăi într-un oraș mai mare sau în altă țară” atunci aș fi fericit, n-aș mai avea nevoie de nimic altceva. Ne spunem asta des, poate zilnic. Apoi unele dintre ele se întîmplă și chiar sîntem fericiți, o vreme. După care nu mai știm cum ori nu mai putem să prețuim aceste lucruri și revenim la starea de dinaintea lor. Adaptare hedonică am aflat că se numește această manieră prin care încetăm să mai apreciem la aceeași intensitate aspectele bune, altădată doar visate, din viețile noastre. Altfel spus, ne obișnuim cu ele și le tratăm ca pe un dat, ca pe ceva de la sine înțeles.
Oamenii tind să revină la dispoziția lor emoțională inițială (la nivelul lor „normal” de fericire), indiferent ce li se întîmplă – bune sau rele. Dacă a reuși să treci peste cele rele este un lucru benefic, la cele bune se pare că devenim, în timp, din ce în ce mai puțin sensibili, nu le mai observăm prezența în viețile noastre, ba chiar ajungem să ne plictisim de ele și să căutăm alți stimuli. Explicații pentru producerea adaptării hedonice sînt mai multe: ne place stabilitatea, ne face să ne simțim în siguranță, așa că încorporăm cu rapiditate în rutina noastră situațiile noi; normalizăm elementele care apar și le transformăm în ceva familiar; e în natura noastră să căutăm stimuli noi și, pentru aceasta, le estompăm intensitatea celor prezenți; fericirea pe care lucrurile plăcute o aduc în viețile noastre ne devine combustibil pentru a continua s-o căutăm în alte și alte experiențe. Și toate acestea se petrec aproape fără să le conștientizăm.
Cel mai cunoscut exemplu pe care-l pot da este cel cu mîncarea preferată. Fie că este vorba de ciocolată, fructe de mare sau cartofi prăjiți, dacă vom consuma același produs zilnic ajungem, la sfîrșitul săptămînii, să nu ne mai tenteze. Este și paralela preferată de persoanele infidele, care vînează obsesiv – din teama de îmbătrînire, probabil – relații noi în afara celei oficiale sau oficializate. Firesc, fluturii pe care îi simți în stomac la primele întîlniri, cînd îi auzi vocea persoanei iubite sau treci prin locurile care înseamnă ceva pentru voi obosesc și ei să tot dea din aripi și, după ce „luna de miere” se încheie și se ajunge într-o zonă de platou, constați că te-ai obișnuit cu iubirea, ba mai mult, ea nu îți rezolvă toate problemele, așa cum credeai cînd erai singur și îi invidiai pe cei pe care îi aștepta cineva acasă și care aveau cu cine să meargă în concediu. Problemele, fiind ale tale, rămîn tot acolo, la fel și motivele de îngrijorare, micile obsesii și felul în care-ți ordonezi lucrurile în viață – doar că mai ai, din cînd în cînd, un punct de sprijin, și el cu problemele lui.
Există însă metode de a reduce această adaptare hedonică, odată ce o conștientizăm. Cea care îmi place mie este aceea de a dezvolta și menține relații profunde, potrivite, din care să ai ceva de învățat și care să-ți ofere un spațiu sigur de manifestare onestă. Ar mai fi cultivarea mai multor plăceri diferite, chiar planificate, pe care să le așteptăm și să le variem, așa încît să nu-și epuizeze prea devreme caracterul de noutate; a-ți face timp pentru hobby-uri și pentru a-i ajuta pe ceilalți, a nu uita să fii recunoscător și să savurezi experiențele pozitive în momentul în care se produc; a te concentra pe aspectele care aduc vieții tale altceva decît un cîștig financiar – ocazia de a învăța ceva nou, a crește, a te angaja în activități aliniate cu valorile și interesele tale.
A simți că ți se taie picioarele de cîte ori îți vezi partenerul sau partenera de viață nici n-ar fi recomandat pentru echilibrul psihic. Adaptarea la ceva nou este necesară pentru a naviga mai ușor în direcția dorită, a urmări diverse scopuri, a descoperi noi și noi plăceri. Pe de altă parte, a confunda familiaritatea și liniștea cu lipsa iubirii și a fi într-o vînătoare continuă sînt, și acestea, semne de dezechilibru și de imaturitate. A accepta că este omenesc și normal ca lucrurile să evolueze așa, pentru toată lumea, este un prim pas. A găsi metode de a te bucura de ele în continuare depinde, mai departe, de fiecare.
Motivul abordării acestui subiect în cadrul rubricii nu ține, cum s-ar părea, de raportarea la relațiile amoroase. A fost inspirat de faptul că foarte mulți dintre cei care au colaborat cu articole la diverse publicații, sînt activi pe rețelele sociale ori chiar au scris cărți, deși au alte meserii, afirmă, repetat, că ar avea o viață minunată dacă ar putea doar să scrie și să trăiască din asta. Am gîndit la fel vreme de aproape 20 de ani, cînd lucrul în televiziune presupunea mai puțină creativitate și mai multe abilități organizatorice, plus tot felul de sarcini nedorite și nepotrivite. Chiar și la Dilema, am fost o vreme și editor web, și secretar de redacție. De cîțiva ani, în sfîrșit, mă ocup doar cu scrisul, la revista noastră sau (foarte rar) în altă parte. Altfel spus, îmi trăiesc visul, dar fericirea n-a durat nici o lună și a devenit obișnuință. Ceva mă face să cred că la fel s-ar întîmpla pentru toată lumea, iar locul de muncă visat, odată adus în concret, își transformă nimbul într-un frisbee. Scrisul era înainte un hobby, ceva pentru care furam timp de unde puteam, în general seara și în week-end, iar în momentul în care a fost nevoie să fie făcut într-un anumit interval de timp, nu cînd simțeam eu, a început să mă apese. „Dar nu asta ți-ai dorit?”, mă întreabă toată lumea. Așa că e mai ușor să afirm public că da, mi-am găsit calea și locul și că, din punctul acesta de vedere, sînt norocoasă (deși fac parte dintre cei care cred că norocul înseamnă multă muncă). Iar pentru a face „povara” suportabilă, scriu tot seara și în week-end, autosugestionîndu-mă că e, de fapt, din pasiune.
Credit foto: Flickr
