Pauzele necesare, pauzele nedorite ori impuse. Pauzele în creație, în munca de orice fel. Pauzele în relațiile interumane. Pauzele din muzică, teatru ori discurs. Pauzele spontane, pauzele învățate. Am pornit Dosarul de față întrebîndu-mă care sînt rostul, rolul și semnificația pauzelor, cum dau ele ritm existenței noastre și, mai ales, cît de important este să deprindem arta de a ne lua pauze.
Colaboratorii care semnează textele din aceste pagini vă vor purta de la Banchetul lui Platon, în care Socrate rămîne în urmă, oprindu-se o vreme din ceea ce făcea, răpit de viața lui interioară, pînă la cîteva categorii subiective de pauze teatrale – pauzele între proiecte, din timpul repetițiilor, din spectacolul propriu-zis și cele din public; de la calitățile pauzei din discursul muzical și modul în care ea, o parte nevăzută, poate deveni asurzitoare, dramatizînd muzica, creînd personaje și suscitînd întrebări, pînă la felul în care adevărul retoricii e făcut din pauze calculat presărate, iar punctuația îi conferă adesea frazei mai multă substanță decît cuvintele; de la pauzele din sport – fie că sînt oficiale, între reprize ori între meciuri, fie că sînt în timpul luptei, vizibile ori invizibile, un posibil secret al performanței, pînă la pauzele alimentare, așa-numitul „fasting”, cu formele, beneficiile și interdicțiile lui.
Nu în ultimul rînd, am subliniat importanța de a ne acorda pauzele necesare, chiar și din activitățile pe care le facem cu plăcere, înainte de a ajunge la burnout. Acesta survine nu numai cînd volumul de muncă este prea mare, ci și dacă locul de muncă e unul nepotrivit, ori responsabilitățile familiale te copleșesc și consideri că nu ai timp de pauze. Să crezi că „mai poți puțin”, că inactivitatea e o formă de lene, că este nevoie să ai un plan pentru fiecare moment al zilei sînt, desigur, considerente nobile, dar nu mai valorează nimic dacă ajung să te epuizeze sau chiar să te ducă la depresie.
Maniera în care știm sau nu să ne luăm pauze, lungimea și momentul lor spun multe despre natura noastră, despre felul nostru de a fi – în relațiile interumane, în raporturile profesionale sau cînd ne permitem să ne lăsăm, precum Socrate, răpiți de noi înșine.
