Primul film care trata onest tema sinuciderii, văzut de mine la un televizor alb-negru, imediat după Revoluție, la o vîrstă la care ar fi trebuit să am alte preocupări, a fost ’night, Mother / Noapte bună, mamă. Regizat în 1986 de Tom Moore, cu Anne Bancroft și Sissy Spacek în rolurile principale de mamă și fiică, nominalizat la Ursul de Aur de la Berlin, bazat aproape exclusiv pe un dialog intens și emoționant, filmul are fluiditatea și rapiditatea jocului de pe scenă – fără timpi morți, cu decoruri puține, de interior. Tom Moore este cunoscut, de altfel, îndeosebi pentru activitatea sa ca regizor de teatru. Este cel care a pus în scenă și spectacolul cu același titlu, după piesa pentru care Marsha Norman a cîștigat Premiul Pulitzer pentru dramaturgie, cîțiva ani mai devreme.
Lăsînd la o parte spectacolul de teatru, care impune și el actrițelor performanțe de excepție (puteți găsi pe YouTube mai multe înregistrări ale punerii în scenă), filmul impresionează prin natura problemelor ridicate. Dincolo de relația complexă mamă-fiică, vorbește despre libertatea de a-ți decide soarta, despre control, neputință și dezamăgirile inerente ale vieții. O vedem pe Jessie, fiica – înainte de a-i comunica mamei, pe un ton neutru, planurile ei de încheiere a socotelilor cu lumea, ca și cînd ar fi ceva banal –, bifînd linie cu linie o listă uriașă de lucruri de realizat: potrivește (după ora comunicată la telefonul fix) toate ceasurile din casă, anulează abonamentele la ziarele pe care le citea doar ea, pune etichete pe hainele din dulap sau pe sacii care erau deja împachetați pentru a fi dăruiți ori donați, umple bombonierele și tăvile din casă cu dulciuri, reface stocul de provizii din bucătărie, lasă totul curat și ordonat. Apoi recuperează, cu ajutorul mamei care nu bănuia atunci nimic, pistolul familiei dintr-o cutie din pod și anunță că în seara respectivă se va sinucide.
Despre ’night, Mother, Marsha Norman mărturisește că i-a fost cumplit de greu să o scrie. De altfel, dată fiind tema apăsătoare a piesei, evită s-o pomenească în interviuri, mai ales de cînd are copii. Rolul lui Jessie spune că-l știa extrem de bine, dar nu prea reușea să intre în pielea mamei, cea care încearcă nebunește, vreme de cîteva ore, s-o convingă să renunțe la idee, neputînd fi de acord cu așa ceva, chiar dacă Jessie îi spune că avea de mult acest plan și doar a așteptat să se simtă destul de bine pentru a-l pune în practică. Suferind de epilepsie, divorțată de un soț pe care mama ei i-l alesese, cu un copil acum mare avînd diverse probleme cu legea, incapabilă de o conectare interumană care să nu fie fragilă, Jessie vede în sinucidere un mod de a spune „nu” la tot. Simte că singurul lucru care îi aparține cu adevărat este viața și că ea ar trebui să poată hotărî cînd să se încheie. Alege pistolul pentru că este ceva ce funcționează cu siguranță, nu ceva ce „ar putea merge”. În plus, ar vrea să dovedească, prin propriul exemplu, că nu toți sinucigașii sînt „retardați” sau „deranjați”, așa cum îi consideră societatea. „O să ajungi în iad!”, îi spune mama ei, exasperată. „Dacă mă întrebi pe mine, și Iisus a fost un sinucigaș”, îi dă replica Jessie, iar exprimarea îți rămîne în memorie, pe măsură ce începi să te îndoiești de lipsa de moralitate a acestui act.
Filmul se petrece aproape în timp real, ca şi cînd ar fi un lung plan-secvență, nu te lasă deloc cu garda jos cînd urmărești tensionat încercările mamei de a-i abate atenția lui Jessie de la plan, de a o păstra lîngă ea. Aproape crezi că a reușit, cînd decide să pregătească o cacao fierbinte, după o rețetă proprie, așa cum n-o mai făcuse de mult. E, pînă la urmă, un film din anii ’80, iar în filme oamenii trec prin situații-limită, învață ceva sau se schimbă, iar viața curge mai departe. ’night, Mother însă se încăpățînează să-ți pună întrebarea: Dacă poți cobori oricînd dintr-un autobuz care merge de multă vreme, încins și zgomotos, pe drumuri pline de gropi, unde toate stațiile sînt identice, indiferent de destinație, de ce să n-o faci?
Anne Bancroft este cea care, actoricește, duce partitura de la disperare la umor macabru și de la neputință la durere insuportabilă. Dar, așa cum scriitoarea Marsha Norman și-a dorit, nu este copleșită de vină. Finalul este cel dictat de Jessie, pînă la cel mai mic detaliu, iar mama ei a făcut tot ce a fost omenește posibil.
’night, Mother are aproape 40 de ani acum și este reprezentativ pentru vremuri în care nu se vorbea despre depresie, iar mersul la psiholog (psihiatru, mai degrabă) era pentru probleme considerate de societate drept „serioase”, nu dintre cele mici, care se acumulează constant, ca presiunea într-o oală. Fără să fie spectaculos cinematografic, etichetat de unii ca fiind prea controversat, iar de alții feminist, o „declarație de independență”, filmul a devenit materie de studiu pentru facultățile de psihologie. Nu pentru că ar fi despre sinucidere – el este, mai degrabă, despre eliberarea de constrîngeri, găsirea unei voci și manifestarea autenticității.
Credit foto: ’night, Mother (regia: Tom Moore, 1986)
