La sfîrșitul anilor ’90, mai exact în perioada 1998-2004, serialul Sex and the City / Totul despre sex schimba felul de raportare la relații, feminitate, modă, televiziune. Cuprindea patru tipologii feminine în care sau la intersecția cărora te puteai regăsi, verbaliza mai toate subiectele tabu și, foarte important, îmbrăca personajele diferit pentru fiecare scenă. Patricia Field, stilista serialului, era de părere că dacă dialogurile nu se repetă în scenariu, nici ținutele n-ar trebui s-o facă. Publicul a luat acest aspect ca pe un dat, iar ce a reușit ea să creeze pentru fiecare personaj în parte s-a dovedit a fi fără vîrstă – purtat, copiat, imitat, chiar parodiat pînă în prezent. Popularitatea serialului a rămas neschimbată pînă aproape de final. Au urmat două filme, în 2008 și 2010, cu aceleași personaje, iar din 2021 un serial-continuare, And Just Like That... / Și uite așa..., al cărui final tocmai a fost anunțat, după trei sezoane.
Început după două decenii de la Sex and the City, And Just Like That... a adunat numai critici aspre: personajele au avut tupeul să îmbătrînească, toaletele sînt ridicole, scenariul este neplauzibil, glumele par răsuflate, lipsește Samantha (Kim Cattrall). Revista British Vogue are chiar o rubrică unde adună, la fiecare episod, nepotrivirile și întrebările cu care rămîi după vizionare. Este dedicată cunoscătorilor serialului și e foarte amuzantă. Pentru cei care se uită la film din nostalgie și obișnuință, pentru a avea un cordon de legătură, chiar dacă plin de noduri, cu cei care au fost (eram studentă cînd PRO TV a început să difuzeze serialul, după ora 12 noaptea), dispariția personajului Carrie Bradshaw este sfîrșitul unei epoci, fie ea și de televiziune.
Îmi amintesc de un club de carte la care am participat cu mulți ani în urmă, în care Carrie a fost desemnată „personajul feminin preferat” (serialul se baza pe o carte, care la rîndul ei era inspirată din rubrica scriitoarei Candace Bushnell din The New York Observer). Inclusiv subsemnata își imagina Paradisul tradus prin a avea o rubrică (săptămînală, să nu devină o corvoadă) la o revistă, a scrie cărți, a organiza lansări, a lua masa cu prietenele, a avea cei mai frumoși (și scumpi) pantofi cu toc din lume și (ajungem la subiectul de azi) a te scălda într-o suferință constantă, dar productivă, cauzată de o relație amoroasă deficitară. Acestea erau reperele vremurilor romantice: neliniște permanentă, sacrificiu și renunțare în numele iubirii, pasiune obsedantă. În traducerea de atunci, „dragoste adevărată” – asta însemna să fii „o Carrie”.
Nu trebuie să întind mîna spre rafturile cu cărți de psihologie ca să știu care sînt caracteristicile atașamentului anxios (tipurile de atașament și sursele lor nu mai intră în acest articol), mă pot uita în trecutul meu sau, dacă vă place mai mult, la Carrie: dependența de partener, de reacțiile și comportamentul lui; neîncrederea în sine, nevoia de validare, de asigurare constantă; gelozie, suspiciune pînă la paranoia, teamă de abandon (și că nu se va supraviețui după abandon); atenție obsesivă la detalii, la orice ar putea prevesti o schimbare a raportului (și frică de această schimbare); evitarea conflictelor, lipsa comunicării directe, oneste; trecerea de la o stare intensă la alta (de la înjurături la tandrețe, altfel spus); idolatrizarea partenerului, amorezarea de o proiecție a lui, nu de cine este el, de fapt; discutarea obsesivă a acelei relații, care nu-ți mai lasă loc în viață și în gînduri pentru altceva, pînă nu te mai suportă nimeni din jur; o neliniște din pricina căreia nu mai dormi noaptea. Cel mai adesea, anxiosul atrage o personalitate evitantă, care să alimenteze acest carusel emoțional, plin de andrenalină și de scîntei (înțelese drept „pasiune”), din motive ușor de intuit, pe care le pot explica mai bine decît mine psihologii. Iar rezultatul este, întotdeauna, ceva „mistuitor”. Carrie își autosabotează repetat relațiile, alegînd din start bărbați indisponibili (care nu vor o relație în general, nu o vor pe ea sau sînt căsătoriți), oscilează între dorința de intimitate și teama de ea, între independență și asumare, acordă o atenție extremă poveștii prin care trece și nu mai e în stare să fie alături de prietenele ei, la nevoie. Toate astea au fost prezentate cu mult „glam” în cel mai vizionat serial al momentului, un fel de model pentru generații de fete în formare, care au ajuns să creadă că așa trebuie să fie iubirea (un chin) și că asta trebuie să alegi, nu un foc potolit, dar sigur (o plictiseală).
Sînt aproape convinsă că vechiul serial nu ar mai spune nimic tinerelor de acum. Aud în tramvaiul 41 discuții despre despărțiri prin SMS sau despre dat papucii unuia „prea pisălog”, trec pe stradă pe lîngă fete cu atitudine și replica mereu pregătită, prea zgomotoase pentru gustul meu, care par atît de sigure pe ele încît sînt convinsă că s-ar prăpădi de rîs aflînd despre cum, în timpul liceului meu, scriai ani de zile în jurnal despre o relație imaginară cu un băiat pe care-l plăceai, dar lui nu-i spuneai niciodată. Această generație, în mare parte cu părinți divorțați, separați, singuri, prinși în afacerile lor ori plecați din țară, a aflat deja de la psiholog despre stiluri de atașament și limbaje diferite ale iubirii, despre deosebirile între creierul bărbaților și al femeilor și despre cum reacțiile adversarului au mai degrabă legătură cu propriile lui frustrări, pe care nu e nevoie să le lași să te atingă. Ori poate mă înșel și dorința de „ne-singurătate” e încă prezentă, iar Carrie, cu furtunile și textele ei pline de întrebări fără răspuns, va mai trăi încă, chiar dacă pe ecrane nu-și mai găsește locul.
