Pe 1 mai a avut premiera, pe Netflix, o miniserie din opt părți al cărei titlu mi-a amintit de un film mai vechi: The Four Seasons / Patru anotimpuri. S-a dovedit că era o adaptare a poveștii scrise și regizate de Alan Alda (cunoscut îndeosebi pentru rolul său din serialul de comedie M.A.S.H.), poveste care urmărește dinamica a trei cupluri aflate la vîrsta de mijloc, ce obișnuiau să-și petreacă vacanțele împreună, cu problemele, transformările și realizările aferente.
Am văzut filmul din 1981 de mai multe ori și mi-l amintesc destul de bine. Sigur că, la momentul primei vizionări, Alan Alda, care avea în film exact vîrsta mea de acum, părea că mi-ar putea fi tată. Asta nu i-a răpit nici farmecul, nici spontaneitatea dialogurilor – părea rupt din viață, doar că dintr-una pe care o consideram tare îndepărtată. Timpul a trecut de atunci cu viteză inegală, iar încercările cuplurilor nu s-au schimbat prea mult, doar au alte coordonate. În ce voi povesti mai jos, încerc să nu stric plăcerea vizionării pentru cei care acum află de film, dar spun din start că îl recomand pe cel din 1981. Miniseria nouă, ca orice producție care vrea să fie „corectă politic” și în pas (forțat) cu noile tendințe, tinde să caricaturizeze taman ce pretinde că ar „include”. Atuul ei nostalgic este apariția lui Alda, la aproape 90 de ani, în rolul tatălui unuia dintre personajele feminine.
Încă din primele minute aflăm că, după 25 de ani de căsătorie și dat fiind că fiica lor tocmai plecase la colegiu, unul dintre ei urma să divorțeze. Soția lui nu mai voia să facă nimic, s-a plîns el prietenilor, într-o drumeție prin pădure. Nu citește, nu merge cu barca, nu are nici un hobby, doar se joacă toată ziua pe tabletă. Ajunseseră mai rău decît colegii de cameră, mai degrabă „ca doi colegi de muncă la o centrală nucleară, în aceeași cameră toată noaptea, urmărind ecrane diferite”. Nu mai era fericit de multă vreme și, chiar dacă amicii îi spun că un divorț te costă și emoțional, și financiar, e de părere că avem o singură viață, una scurtă. Soția lui nu mai era persoana cu care se căsătorise și a ajuns, pur și simplu, să n-o mai suporte.
Mă întreb dacă mai e cineva omul de la începutul unei relații, cu acte sau fără. Dacă nu cumva, odată cu anii, ne schimbăm nu doar lejeritatea hainelor, lungimea traseelor de pe munte și ora de culcare, ci și preocupările, grija pentru noi înșine, capacitatea de a-l surprinde pe celălalt. Dacă credem, eronat, că acea relație va fi pentru totdeauna de la sine, fără efort, compromisuri, atenție îndeosebi la detalii. Dacă eliminăm orice gînd că am putea să nu mai fim fericiți ori că celălalt ar putea să-și dorească altceva. Oare șocul, cînd unul pleacă, e cu adevărat neanticipat? Nu cumva au existat semne, ignorate, pentru că nu s-a citit „prospectul” pînă la capăt, crezînd că efectele pe termen lung îi vizează doar pe alții?
E acuzat cel care pleacă și „distruge familia”, chiar dacă nu mai e fericit ori poate se simte de multă vreme singur. Am văzut asta în destule relații formate cînd cei doi erau foarte tineri, apoi au evoluat diferit și, evident, n-au mai fost cei de la început. Vremurile însă s-au mai schimbat și, pe măsură ce te apropii de vîrsta de mijloc, înțelegi că nu există garanții. După „au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”, am învățat să dăm cu curiozitate foaia și să vedem ce urmează. Și, ce să vezi, mai există un volum. Căsnicia înseamnă să muncești pînă faci lucrurile să funcționeze, e de părere altcineva din film, să treci împreună prin încercări grele. Dar ce se întîmplă cînd unul dintre cei doi generează repetat lucrurile grele pentru celălalt?
„A renunțat”, spune personajul din film despre soția lui, și a sunat ca o sentință. Îmbătrînim diferit. Unii iau măsuri din vreme și fac din îngrijirea proprie o adevărată rutină, mai ceva ca mersul la biserică de Înviere. Pentru ei, orele petrecute în fața oglinzii sau la sală sînt o plăcere, o dovadă afișabilă a stimei de sine. Alții au gene bune ori, poate, noroc. Iar alții obosesc cînd văd că din lupta cu anii nu iese nimeni învingător și că, inevitabil, „arăți foarte bine” se transformă în „arăți foarte bine pentru vîrsta ta” și atît. Și atunci aleg să fie mai liniștiți în a doua parte a vieții, față de începuturi, cînd alergau după kilograme în minus, abdomen sculptat, vacanțe cu adrenalină și diverse etichete strălucitoare ca o tiară. Au realizat, mai repede, că nimic nu e pe viață. Ceea ce-mi amintește de rezultatul unui studiu care calcula cîte minute de sport trebuie să faci pe zi pentru a-ți lungi viața cu un număr de ani. Iar cineva a afirmat că făcînd sport zilnic se pierd și mai multe minute din viață, care ar putea fi folosite altfel.
Foto: Patru anotimpuri, 1981
