Oameni care privesc afară, pe fereastră, în noapte, din interiorul luminat al casei fiecăruia. Femei timide, în rochii lungi și largi, care nu știu ce să facă cu mîinile. Altele încruntate, sfidătoare, cu brațele încrucișate. Un băiat care-și arată tricoul de fotbal, un altul care strînge un cîine alb în brațe. O adolescentă care pozează ca un manechin, o doamnă care-și ține o mască în dreptul feței, o alta proaspăt întoarsă de la muncă, într-o haină neagră încheiată, cu o geantă în mînă, o mamă care-și hrănește bebelușul la sîn. Oameni care zîmbesc ori sînt triști, care se uită direct în față sau nicăieri, în ținută sport sau la bustul gol, proaspăt treziți din somn sau exersînd la vioară. Oameni necunoscuți, de la parterul unei clădiri din Londra, Berlin, Paris, New York sau Tokyo.
Dear Stranger este numele unei serii de fotografii realizată de artista japoneză Shizuka Yokomizo între anii 1998 și 2000. Oamenii din poze nu au întîlnit-o pe fotografă niciodată. Au primit însă, în cutia poștală, o scrisoare care începea cu „Dragă străinule”, în care Yokomizo se prezenta și îi ruga să participe, dacă doreau, la proiectul ei. Ce aveau de făcut ar fi fost să stea în camera cu vedere spre stradă și să privească drept înainte, pe fereastră, vreme de zece minute, pentru a fi fotografiați din afară. Condițiile erau să fie singuri în încăpere, poziționați la o distanță de 1-1,5 metri de fereastră, pentru a nu apărea ca o umbră, să se îmbrace cu ce poartă de obicei și să încerce, pe cît posibil, să stea nemișcați, dar relaxați. Li se dădea o oră la care ar fi trebuit să înceapă ședința foto (fiind seară, era necesar să aprindă lumina în casă), iar dacă nu doreau să participe nu aveau decît să lase draperiile trase. În final, artista adăuga că nu va bate la ușă pentru a-i cunoaște și că le va trimite ulterior fotografia, cu datele ei de contact, urmînd ca ei să decidă dacă vor sau nu ca portretul lor să fie expus.
Seria Dear Stranger cuprinde 24 de fotografii. Majoritatea celor invitați să participe au refuzat, rata de succes fiind cam de 30-40%, după cum menționează Shizuka Yokomizo într-un interviu acordat, în 2016, fundației culturale Window Research Institute din Japonia. Ideea i-a venit din sentimentul de singurătate, chiar de alienare, pe care-l avea cînd călătorea într-o țară străină și lua contact cu o cultură nefamiliară ei. În Anglia, spre exemplu, ferestrele mari ale clădirilor dau spre stradă, iar oamenii au tendința să nu tragă draperiile seara, așa că din afară putea vedea în casele lor fără a fi invitată să intre. Ce a dorit să surprindă a fost această formă transparentă de separare. A folosit fereastra ca pe un mijloc de a vedea cît de mult poate scurta distanța dintre ea și oricare dintre cei fotografiați, rămînînd însă niște străini. În poze apar nu doar personaje diferite, ci și modalități diferite de iluminat, diverse ferestre, unele cu gratii, altele cu ornamente, așa încît fiecare fotografie e unică, deosebită. Acest perete despărțitor, chiar dacă transparent, i-a făcut pe oameni să se simtă mai în largul lor, iar pentru artistă jonglarea între aproape și departe a avut ceva teatral. Practic, cei care ulterior au văzut portretele au avut același unghi de a privi ca Yokomizo, aceeași distanță față de subiect.
Arhitectura clădirilor a fost și ea diferită de la o țară la alta. În Europa și SUA, artista a avut senzația că fereastra este o barieră, că granițele dintre public și privat sînt mai ferm trasate. La Berlin, ferestrele erau localizate mai sus, așa că a avut nevoie de o scară. La Paris, ferestrele de la primul nivel al unei clădiri dădeau toate spre o curte interioară, așa că ea a fost cea care s-a simțit privită. În Japonia însă, această limită e mai fluidă, mai permisivă. Există chiar termenul „engawa”, care înseamnă verandă, un fel de terasă, o extensie a primului nivel. Tocmai de aceea Yokomizo spune că ideea seriei nu i-ar fi putut veni în Japonia, ci a fost strîns legată de condiția ei de străin, nepotrivit mediului înconjurător. Și atitudinea oamenilor față de ea a variat. În Anglia, chiar dacă trecătorii o puteau observa fotografiind, au ocolit-o, nu au deranjat-o. La New York, toată lumea s-a oprit și a întrebat-o ce face. La Paris, unii dintre cei fotografiați au ieșit din case, încălcînd convenția de a nu o aborda.
Intenția artistei a fost nu doar de a observa, ci și de a oglindi singurătatea urbană, de a explora spațiul dintre sine și altul, în complicitate și recunoaștere a prezenței celuilalt. Absolventă de Filosofie în Japonia, formată ca artist și stabilită la Londra, Shizuka Yokomizo jonglează cu intimitatea și expunerea, cu controlul și exhibiționismul și orchestrează momente de întîlnire. Avea puțin peste 30 de ani cînd a început lucrul la Dear Stranger, iar în acele vremuri fără Internet acasă oamenii erau ceva mai curioși, chiar intrigați de o astfel de propunere și de perspectiva de a fi parte a unei expoziții de fotografie. Probabil, acum ar fi mai suspicioși legat de portretele lor.
Mi se pare că, astăzi, ne așezăm ca să fim văzuți, uneori la ore fixe, în fața laptop-urilor și telefoanelor noastre, încercînd să părem relaxați și cît mai telegenici. Nu cumva e o existență plină de străini, pentru care ecranele au devenit ferestrele către lume?
Foto: Shizuka Yokomizo, captură YouTube
