În The Imperfectionist, newsletter-ul pe care-l trimite de două ori pe lună abonaților, Oliver Burkeman, scriitor și jurnalist britanic preocupat îndeosebi de teme din sfera psihologiei, își sfătuiește cititorii să exerseze arta dezamăgirii celor din jur. „Să fim cît mai buni în a-i dezamăgi pe ceilalți”, scrie el, ceea ce nu înseamnă că devenim neglijenți cu promisiunile și sarcinile noastre, ci mai împăcați cu situațiile în care, pentru că nu le-ai onorat așteptările, ceilalți te cataloghează ca fiind „o mare dezamăgire”.
Ar fi de dorit să petrecem mai mult timp în spațiul celor care dezamăgesc, ba chiar să ne propunem să dezamăgim pe cineva zilnic și să rezistăm senzației de vinovăție. După ce dezamăgim repetat, e de părere Burkeman, vom descoperi că savurăm chiar din plin momentele noastre bune și că ne îndeplinim cu mai multă ușurință rolurile în societate și în familie. Plenar pot beneficia de această tactică aceia care, deși muncesc din greu și au rezultate spectaculoase, sînt în continuare nesiguri. Ca și cînd, dacă nu performează în toate domeniile, nu și-au cîștigat dreptul de a trăi pe acest pămînt. În plus, mai scrie Burkeman, premiile, laudele, succesul, în loc să-i bucure, îi fac și mai stresați la gîndul că tocmai au fixat un standard pe care nu-l vor mai putea atinge în viitor.
Psihiatrul și psihoterapeutul Alfred Adler a fost cel care a introdus conceptul de „separare a sarcinilor” – mai exact, a ști care sînt sarcinile tale și cum diferă ele de ale celorlalți. Oamenii nesiguri, care se hrănesc din aprobarea celor din jur, sînt cei mai predispuși în a prelua sarcini care nu le aparțin, doar-doar vor primi un feedback pozitiv îndeosebi de la cei care au adus pasarea responsabilităților la nivel de artă. Nu poți face oamenii să te placă îndeplinind sarcinile în locul lor, mai spune Adler, iar lipsa unei definiri clare a rolurilor într-o echipă sau organizație este una dintre principalele surse de conflict și nemulțumire la locul de muncă. Inevitabil, unii vor munci mai mult, și pentru ceilalți, iar asta nu va face decît să-i umple de frustrări și resentimente pe termen lung. Teoriile lui Adler au constituit punctul de plecare pentru multe cărți, una dintre ele fiind Curajul de a nu fi pe placul celorlalți, de Ichiro Kishimi și Fumitake Koga, apărută la noi la Editura Litera. Volumul încearcă, între altele, să ne facă conștienți de limitările pe care ni le impunem noi înșine, dar și mai puțin sensibili la așteptările celorlalți.
Printre cele mai ușoare modalități de a dezamăgi este aceea de a spune „nu” – dacă se poate, într-o propoziție care să nu conțină motivații sau explicații. Așa, te poți obișnui cu dezamăgirea altora, care, adesea, există doar în mintea ta. Oamenii sînt mult mai preocupați de propriile lor existențe și probleme decît să observe sau să sancționeze prezența noastră în acțiunile lor. Misiunea ar fi, prin urmare, să ne vedem doar de sarcinile noastre, cît mai bine. Evident că unii se vor supăra și chiar vor pretinde că sînt răniți dacă-i refuzăm – e firesc să fie așa, se văd nevoiți să consume timp ca să-și facă exact treaba pentru care sînt angajați, care constituie sarcina lor. Ca să-i refuzăm, util ar fi să ne gîndim că dorința noastră de a fi plăcuți va fi plătită cu timpul nostru, va atrage după sine o suită de alte obligații și tratamente de acest gen în viitor și nu garantează cu certitudine că persoana respectivă ne va fi recunoscătoare ori ne va vorbi de bine.
E nevoie să ajungi la vîrsta de mijloc ca să realizezi că timpul este o resursă epuizabilă, care de-a dreptul îți scapă printre degete și, dacă tot e așa, măcar să folosești ce reușești să strîngi în pumn pentru propriile scopuri și plăceri. Iar acesta nu este un îndemn la lipsă de empatie, ci la filtrarea atentă a oamenilor, cauzelor și situațiilor în care să ne implicăm, în care să ajutăm, cu puterile și atenția noastră.
Există angajați care stăpînesc la perfecție mecanisme de a evita sarcinile într-o echipă, de a lăsa în seama altora greul. Sînt mereu prezenți, par a face multe, sînt foarte vocali, pretind a fi mereu ocupați, au o părere fermă despre orice. Sînt cei care acceptă cu bucurie să faceți schimb cînd tu trebuie să muncești în avans, niciodată invers. Care se uită peste umăr să vadă dacă nu cumva pot extrage niște foloase pentru sine din ce faci tu. Care, atunci cînd superiorii le dau o sarcină, au privirea celui înjurat de mamă. Așa că șefii ajung să apeleze tot la cei despre care știu că vor face treaba bine și la timp, fără prea multe comentarii. Iar apoi, cînd te plîngi că munca e inegală, iar lefurile n-o reflectă, spun că puteai să refuzi. Fraierul ești tu.
Ceilalți te miros cînd îți pasă prea mult de calitatea muncii tale, cînd îndrepți lucrurile în urma lor ca „să iasă bine echipa”, cînd dai o mînă de ajutor la nesfîrșit pentru că ți-e rușine de rușinea și incompetența altora. Și, cînd au detectat-o pe asta din urmă, nu mai scapi. Prin urmare, nu pot decît să sper, pentru binele și liniștea noastră, că vom reuși să-i dezamăgim repetat.
Credit foto: Flickr
