Adolescenții anilor ’90 aveau în fiecare sîmbătă seară ritualul ascultării emisiunii Discoteca în blue jeans, transmisă pînă la orele dimineții de Radio România Tineret (adică fostul Program 3). Amalgamul de voci, reacții și melodii îndelung așteptate este imposibil de explicat acum, în „era unui singur click”. Sînt convinsă că pe Sorin Caracseghi și Florin Helmis i-aș fi recunoscut oriunde auzindu-i, pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee cum arătau. Vocea lor avea, însă, suficientă personalitate pentru a le desena o aură. Sute de scrisori cu dedicații muzicale erau parcurse și triate, atît de multe că uneori se deschideau și în direct. Fără timpi morți, fără diferențe de sunet, fără ezitări sau bîlbe. Totul curgea șnur.
Cînd, cu aproape zece ani în urmă, cineva mi-a spus că podcast-urile vor fi viitorul (deja extrem de gustate peste Ocean), n-am crezut că vor prinde și la noi. Între timp, a trecut o pandemie, perioadă în care au înflorit cel mai tare, și au devenit o obișnuință – cum erau și blog-urile acum douăzeci de ani. Numai că scrisul e una, iar sunetul, alta.
Am ascultat foarte multe, de la noi și din afară, cu toate temele posibile, de la psihologie și dezvoltare personală la povești de viață și de la artă și sport la gastronomie. E nedrept să le compar pe cele românești cu unele internaționale care au deja o tradiție, un producător, un editor și investiții făcute în echipamente și promovare. Dar nu pot trece cu vederea scăpări, cîrpeli sau, pur și simplu, neștiință și nepăsare în realizarea unora de la noi. De cele mai multe ori, nu le mai deschid niciodată, nici măcar dacă îmi place invitatul și sînt curioasă în privința lui. Iată cîteva inconveniente:
– egalizarea sunetului aproape că nu mai există. Mai ales acum, că mulți se înregistrează și video, pentru YouTube, suspectez că rezultatul este, pur și simplu, aruncat acolo, așa cum a ieșit. Trebuie ca tu, ascultătorul, să dai mai tare sau mai încet, pentru că așa-zisul moderator se crede de multe ori tolănit la el acasă și șoptește sau murmură, iar invitatul e ceva mai vocal. Ceea ce nu înseamnă că „Șoptilă” nu vorbește peste el, întrerupîndu-l aiurea (în cele mai multe cazuri, subiectul rămîne în aer) sau rîzînd – așa crede el că e „natural și spontan”. Rezultatul e un dezastru, dai de cîteva ori în urmă, încercînd să înțelegi ceva, apoi renunți să mai asiști la șuetă.
– vorbind despre spontaneitate, cea mai bună e cea repetată. Ar trebui să fii atît de documentat în privința subiectului încît să știi cam ce-ți va spune, cu variante – și să ai o continuare pentru oricare o va alege. Fără ca asta să însemne că invitatul îți ridică la plasă un amănunt neștiut, iar tu o ții mai departe cu lista ta de întrebări de sub nas. Pe scurt, ascultă ce-ți zice. Iar pentru platitudinile de genul „Ce mai faci?” și „Ce să te mai întreb eu?” ar trebui date amenzi aspre.
– în formatele cu doi moderatori, cînd apare invitatul nu te întorci către el ca pe stradă, îndepărtîndu-te de microfon, pentru că nu te mai auzi. Prioritatea este sunetul, nu mă îndoiesc că invitații înțeleg (unora ar fi necesar să li se spună că cel mai important lucru din lume la un podcast e să se vorbească la microfon). Din nou, cred că mișcarea asta a apărut și din pricina înregistrării video, iar oamenii au devenit mai preocupați de ce se vede decît de cum se aud. Dar, dacă ești ca mine și asculți doar podcast-ul, toate erorile capătă proporții gigantice, în urechea ta.
– ca moderator, trebuie să ajuți invitatul, cînd e nevoie – să-și găsească ideile, să se adune, să concluzioneze. Dincolo de asta, oricît de remarcabili, chiar geniali ar fi în domeniile lor, nu toți oamenii sînt vorbitori buni. Nu toți știu să povestească despre ceea ce fac. Ori, poate, se descurcă mai bine în scris. Nu cu toți poți avea un dialog difuzabil. (Ceea ce-mi amintește de un episod de podcast ascultat recent cu o doamnă extraordinară în ceea ce face, dar la care, în ultima parte, „ăăă”-urile au fost mai multe, mai accentuate și mai lungi decît vorbele – și așa trecem la punctul următor).
– dacă ar fi o emisiune în direct la radio, ai ști că tăcerile nu-s de dorit. Prin urmare, asta ar trebui să facă, între altele, montajul: să scoată pauzele, bîlbele, să dea un ritm. Da, e treabă migăloasă și durează mai mult ca înregistrarea. Dar așa e profesionist.
Nu mă mai leg de faptul că a face interviuri este o meserie, se numește jurnalism (avem și școli pentru asta). Dar cum, la noi, din cinci oameni trei sînt scriitori, iar ceilalți doi sînt nepublicați încă, am înțeles deja că toți sîntem jurnaliști. Să mă apuc eu să dau sfaturi despre ceva ce unii fac voluntar, în timpul lor liber, fără a cîștiga nimic din asta, e ca și cînd aș tipări o carte din fonduri proprii, ba m-aș și duce cu fiecare pachețel la poștă să-l expediez doritorilor, iar cineva ar veni să-mi zică ce să scriu în ea. E în regulă să fiu ignorată. Am enumerat aceste constatări pentru cei care își vor crea un podcast în viitor și cărora, poate, le-ar fi util să afle de ce îi ascultă, mai bine zis de ce nu-i mai ascultă cineva mai cîrcotaș.
Credit foto: Flickr.com
.jpg)
