Într-un interviu acordat acum cîțiva ani moderatorului de televiziune Stephen Colbert, întrebat fiind despre gestionarea uriașei celebrități de care se bucură, Paul McCartney îi mărturisește că, într-un fel, a rămas același copil care a crescut în Liverpool și care a găsit în muzică și în prietenia cu John Lennon un refugiu, după moartea mamei. Pe de altă parte, conștientizează existența muzicianului celebru, membru al trupei The Beatles, pe care îl recunoaște toată lumea, deși reacțiile oamenilor l-au uimit mereu.
Mă întreb dacă, indiferent ce meserie am avea – chiar și una care nu presupune lucru în lumina reflectoarelor și o formă de recunoaștere colectivă –, rămînem la fel în interior. Și doar corpul este cel care se încăpățînează să crească și să se tot schimbe. În trecut, auzeam de multe ori expresia „În interior, eu sînt același!”, din partea unor persoane aflate la vîrsta a treia, și mi se părea de necrezut. Fiind momentan, în cel mai bun scenariu, la jumătatea vieții, pot confirma că așa este. Mă uit zilnic pe Facebook, acest rezumat părtinitor al trecerii timpului, și mă mir, recunosc, de cît de tare au îmbătrînit unul și altul, mai ales cei care afișează poze rar. Nu există oglindă mai fidelă și mai emoționantă a schimbării decît derularea fotografiilor de la profilul cuiva. Sînt convinsă că la fel se poate afirma și despre mine. Doar că eu am de-a face cu imaginea mea în fiecare zi, așa că nu-mi dau seama. Ceea ce-mi amintește de un dialog cu tatăl meu, căruia îi spuneam, privind grădina din spatele casei la începutul unei veri, că este atît de mult verde viu, încît nu pot concepe că, la un moment dat, nu va mai fi nici o frunză. Se va petrece totul treptat, aproape insesizabil, mi-a zis.
Mă gîndesc și acum la o discuție purtată nu demult cu o persoană de sex opus, ceva mai în vîrstă, care era absolut șocată că, pînă la 43 de ani cîți număram atunci, nu fusesem niciodată căsătorită și nu aveam copii. M-am amuzat și mi-a venit să răspund ca-n bancurile cu ardeleni: de ce atîta grabă? Dar avea o fărîmă de dreptate, poate că pentru unele lucruri chiar e (sau ajunge să fie) prea tîziu, deși eu înclin să cred despre alții că s-au grăbit, s-au maturizat prea repede. Poate că dacă ai copii resimți altfel trecerea timpului – vezi că merg la școală, termină liceul, se căsătoresc la rîndul lor. Dar dacă, cum e cazul meu, coordonatele vieții sînt aproape neschimbate de zeci de ani (exceptînd serviciul și alegerile indubitabil mai bune pe plan personal – și ele un semn de maturizare), nu e de mirare că, în fiecare dimineață, eu văd în oglindă aceeași față din liceu, mai ales dacă tocmai am avut coșmarul recurent cu Bac-ul. Ca să fie tabloul nepotrivirilor și mai rotund, recunosc că percep orice om care are familie sau conduce o mașină ca fiind mai în vîrstă, doar pentru că eu am amînat aceste proiecte pentru „cînd voi fi mare”. Iar cei născuți în anii ’90, deși mulți dintre ei au clădit deja afaceri de succes sau au cariere impresionante într-un domeniu al artelor, pentru mine sînt încă niște copii. Îmi spun: nici măcar nu erau născuți la Revoluție!
Pielea își pierde elasticitatea, vederea slăbește, cîștigi în greutate, articulațiile încep să te supere, dormi mai prost și nu mai ai rezistență fizică. Așa spune biologia că se întîmplă cînd îmbătrînim, dar, dincolo de asta, cred că transformările apar mai ales psihologic. Nu-ți mai dorești să nu mai ratezi evenimente, să mergi în concediu în iulie și august (cînd e mult prea cald pentru a te putea bucura de ceva), aniversările te obosesc, iar seara, de regulă, rămîi să vezi un film acasă. Alegi să le spui schimbări în preferințe, nicidecum îmbătrînire. Este așa cum am aflat dintr-un serial stupid la care mă uitam cînd eram mai tînără, Cougar Town: și la 40+ poți pierde o noapte petrecînd, bînd și dansînd pînă în zori, dar niciodată două nopți la rînd. Acum confirm, nici măcar nu mai trebuie să încerc.
Partea plăcută a îmbătrînirii este că, profesional, toată experiența adunată te face nu doar să te descurci în orice situație, fără teama și stresul constante din tinerețe, dar și să-ți iasă toate fără scăpări, așa cum ar fi de dorit. Vorbind despre domeniul meu, texte pe care le-am scris pe la 30 de ani îmi par acum a fi semnate de o liceancă, dar poate așa erau vremurile, visătoare, romantice, naive. Aproape că mă bucur că prima mea carte nu mai există pe piață. Foarte multe articole aș vrea să nu mai apară nici online, chiar și dintre cele trimise Dilemei acum peste zece ani, cînd eram doar colaborator. Îmi spun că ar fi putut fi scrise mult mai bine. Îmi amintesc însă afirmația scriitorului Éric-Emmanuel Schmitt, dintr-o seară de la FILIT Iași: cei care am fost în tinerețe n-ar fi dorit ca un om mai în vîrstă să vină și să le rescrie textele (sau altceva).
Credit foto: Flickr
