Multă vreme am crezut că sînt singurul elev trecut prin interogatoriul: Ce note au mai fost la extemporal? A luat cineva 10? Colega X cît a primit? Îmi doream, cînd eram copil, o familie care să nu știe pe dinafară orarul meu, la ce exerciții de matematică pierd un „minus” pe parcurs sau unde m-aș putea încurca la gramatică. Îmi spuneam că atunci n-aș mai învăța atît și aș avea tot timpul din lume să desenez și să mă uit la televizor. Pe de altă parte, nu știu dacă fără o presiune constantă s-ar mai fi ales ceva de destinul meu. Aș fi reușit să aflu unde mă poziționez, la ce mă pricep, aș fi învățat să gîndesc, aș fi evoluat?
Am coordonat acest Dosar despre competiție întrebîndu-mă cînd este ea utilă și cînd nu face decît să ne frustreze. Nu se poate vorbi despre competiție fără a ajunge la comparație. Ne comparăm, de cînd ne naștem, cu frații, cu vecinii, cu colegii, cu persoanele de același sex și cu cele de pe rețelele sociale. Există competiție în business, în mediul academic, în toate artele, în sport, pînă și în hobby-uri – de multe ori ne trezim într-una și fără să ne propunem. De peste tot ne înconjoară așteptarea de a performa mai bine, iar asta ne face adesea necooperanți și lipsiți de grija față de celălalt. „E important să participi”, se spune, dar nimeni nu vrea să fie pe ultimul loc.
Am încercat să aflu, de la colaboratorii Dosarului, dacă un nou sistem de educație, în care se premiază participarea și nu există note, ar fi mai eficient. Dacă poți ajunge la performanțe fabuloase și fără să fii extrem de competitiv. Ca părinte și profesor, unde trasăm linia de mijloc, așa încît nici să nu neglijăm potențialul copilului, nici să nu-l frustrăm cu ce nu poate face. Și care ar fi, la maturitate, consecințele unui model de educație bazat pe raportarea la ceilalți.
Am înțeles, între altele, că unui copil nu-i poți cere înțelepciune și echilibru emoțional – are nevoie constantă de susținere și de căldură. Că stima lui de sine crește cînd nu mai este comparat cu altcineva, ci doar cu el însuși. Și, mai ales, că modul în care fiecare copil învață să gestioneze o pierdere sau o victorie este esențial. Competiția ar fi de dorit să includă și o solidaritate în fața problemelor și piedicilor comune. Și n-ar trebui să se piardă din vedere că doar competiția de idei ajută la eliminarea celor greșite.
Citind un jurnal al tatălui meu de cînd eram mică, am avut surpriza să constat că percepția lor asupra situației era cu totul alta. Nu știau cum să mă mai lămurească că nu e o tragedie dacă nu ajung la olimpiada națională sau iau un 9. Nici nu se termină lumea dacă nu mă mai aleg colegii comandantă de detașament. La Revoluție, tocmai începusem clasa a cincea și au numit în această postură un alt copil în locul meu. Am fost încîntată că n-a mai apucat să oficieze nici o ceremonie. Într-un fel ciudat, încă mă mai bucură acest fapt.
.jpg)
