„E crucială perspectiva unui program de mediere bine consolidat, în contextul artei contemporane” – interviu cu artistul vizual Mihai TOTH, asistent curator al Bienalei de artă contemporană Art Encounters

Vizitînd, în Timișoara, expozițiile Bienalei de artă contemporană Art Encounters, am identificat trei elemente în dialog: lucrările, adică prezentul, spațiul istoric, adică trecutul, și publicul. Cum ați construit punțile între aceste trei componente și de ce sînt ele importante?

Discursul curatorial a fost gestionat așa încît lucrările să poată avea o frecvență directă cu spațiile în care au fost prezentate (și sînt prezentate în continuare, pînă pe 13 iulie). Dar interesant e cînd intră în joc și valența publicului. Selecția de artiști pentru fiecare locație a presupus corelarea cu patrimoniul local al acelei coordonate geografice, s-a luat în seamă povestea din spatele clădirilor. Comenduirea Garnizoanei, care a fost o unitate militară veche, urmînd să devină muzeu militar, în urmă cu șase-șapte ani a fost predată scenei cultural-artistice din Timișoara. Și, în momentul prezent, se află într-o zonă de tranziție între ce a fost și ce va fi, pentru că aici urmează să fie consolidat viitorul Muzeu Național al Revoluției Anticomuniste din Decembrie 1989. Garnizoana are un trecut, e una dintre cele mai vechi clădiri din Timișoara, iar selecția lucrărilor are de-a face cu zona asta de grijă, de patrimoniu. Ea găzduiește conținutul cel mai divers și selecția cea mai complexă de artiști.

Casa Isho, o fostă grădiniță care a fost și parte dintr-o fabrică de textile din Timișoara, numită ILSA, a devenit astăzi un context artistic care înmagazinează zona de educație, de inspirație, de creație, de imaginație. Și atunci s-a luat în considerare acest aspect în selectarea artiștilor. Aici îl găsim pe Gavril Pop, un artist local, din Timișoara, extrem de activ pe scena de aici, și care are o practică interesantă bazată pe joc – jocuri de strategie sau jocuri adresate copiilor, pe care intervine, face decupaje. El filtrează jocul acesta din diferite direcții, punînd în discuție aspecte sociopolitice de astăzi.

Tot la Isho o avem prezentată pe Simone Forti, o artistă din SUA, din California, o personalitate marcantă a artei performative, care se inspiră din lumea animalelor. Din ’62 pînă în ’64, ea a făcut parte din Judson Dance Theater, din New York. Studiile ei, cercetările ei artistice, mișcarea corpului și corporalitatea, în general, pleacă din zona asta de inspirație din lumea animalelor și din felul în care animalele se mișcă.

În spațiul expozițional de la Comenduirea Garnizoanei, pe lîngă dialogul trecut-prezent, există și un dialog interior-exterior, prin intermediul unor ferestre. Spuneți-ne mai multe despre acest concept, care pune în evidență valențele istorice ale clădirii, lăsîndu-ne, în același timp, să aruncăm o privire la lumea de afară, contemporană nouă.

Motivul arhitectural îi apărține lui Attila Kim, un arhitect care își dezvoltă și o direcție în sfera expozițională și care s-a ocupat, acum doi ani, de arhitectura de la expoziția lui Brâncuși. În cazul de față, au fost îndelungi dialoguri cu curatorii Bienalei, Ana Janevski și Tevž Logar, în încercarea de a găsi o variantă plauzibilă care să îmbine mai multe perspective: tematica migrației, memoria, identitatea, justiția ecologică, perioada postcomunistă. Acestea sînt tematicile principale ale Bienalei și aveau nevoie de un cuvînt de legătură. Așa s-a ajuns la ideea de „ecou”. „Ecoul” este acel cuvînt care articulează toate direcțiile conceptuale ale Bienalei și, practic, din aproape în aproape, zoom după zoom, curatorii împreună cu Attila Kim au decis această opțiune finală pentru arhitectura expozițională de la Garnizoană: o fereastră care devine și un fel de spațiu de contemplație, de reflecție, un spațiu de repaus, de a sta cu tine însuți și de a lua în seamă anumite aspecte sensibile ale lumii în care trăim. Este, deci, ideea de obiectiv prin care putem privi cu alți ochi, cu un filtru personal dezvoltat, dar și această interpretare de spațiu de tranziție, de legătură, între exteriorul spațiului Garnizoanei, care e Piața Libertății, și gangul interior, spațiul de intrare, ca apoi să urmeze al treilea spațiu de legătură, grădina Garnizoanei – îmi place să-i zic grădină și nu curte interioară.

În cadrul Bienalei ați organizat tururi ghidate, gratuite, unele conduse chiar de artiști prezenți în expoziții, ați avut diverse programe de mediere, unele pentru elevi, și tot felul de activități centrate pe ideea de educație în arta contemporană. Cum se potențează reciproc educația și arta contemporană?

E crucială perspectiva unui program de mediere bine consolidat, în contextul artei contemporane. E un instrument de lucru atît pentru echipa care lucrează la un construct expozițional, cît și pentru publicul care interacționează direct cu aceste lucrări. Și, practic, întregul discurs curatorial se întîmplă în cazul de față să facă parte din Bienală. Încă de la început, noi ne-am pus niște întrebări. Cum ar putea, de exemplu, reacțiile vizitatorilor să fie contorizate, să fie înmagazinate cumva, să putem reflecta la ele? Am gîndit anul acesta programul de mediere ca un fel de laborator de cercetare pentru noi. Dar laboratorul ăsta de cercetare avea nevoie de o fundație, iar fundația a fost inspirată de o altă lucrare de artă, care nu este prezentată în Bienală, dar e prezentă prin programul de mediere. Am făcut apel la o instalație a lui Luis Camnitzer, un artist din SUA, stabilit în New York.

Luis Camnitzer e un artist care, în 2009, a creat o instalație pe Guggenheim Museum în New York, un muzeu care are o arhitectură exterioară sub formă de registre circulare, unul sub altul, ca niște ecouri, și pe fiecare dintre ele a dispus cîte o propoziție. Este, deci, o instalație bazată pe text. Cele trei propoziții care erau așezate pe această clădire spuneau așa: The museum is a school. The artist learns to communicate. The public learns to make connections. / Muzeul este o școală. Artistul învață să comunice. Publicul învață să facă legături. Aceste enunțuri au stat la baza întregului program de mediere, care dispune de mai multe instrumente de lucru cu publicul. Practic, fiecare tur ghidat din Bienală a reprezentat un moment de întîlnire și de dialog, un moment în care interacțiunea primează. Este, să zicem, un scop în sine al fiecărui membru al programului de mediere să convoace vizitatorii la dialog și interacțiune. Am privit Bienala ca pe o școală și ca pe un loc al învățării reciproce, în care nu doar publicul învață, ci învățăm și noi odată cu el felul în care el percepe și se racordează la scenariul propus.

Am venit și cu o instalație interactivă, care se numește This Is Not An Installation / Aceasta nu este o instalație, dedicată publicului. Fiecare vizitator e invitat să facă o fotografie pe traseul Bienalei cu un detaliu care îl mișcă, care îl emoționează, apoi fotografia de pe telefonul lui e racordată la un dispozitiv special de printare în format Polaroid. Practic, așa am construit o hartă conceptuală a emoțiilor, trăirilor și impresiilor vizitatorilor. O constelație de idei. De obicei, la finalul Bienalei, totul se împachetează și este trimis înapoi, dar instalația aceasta va rămîne, va face parte din arhiva Fundației Art Encounters și va da ștafeta următoarei Bienale.

Vorbind de interactivitate, am văzut că în cadrul instalației Între pereți și cuvinte, creată de Christine Cizmaș, publicul este invitat, la final, să scrie o scrisoare. Christine își redescoperă mama la altă vîrstă, o femeie tînără, cu propria istorie, prinsă într-o corespondență ce a supraviețuit timpului. A fost intenția voastră să creați o istorie colectivă, un portret colectiv, din mai multe microistorii – ale expozanților, ale vizitatorilor?

În instalația This Is Not An Installation există cadre aduse și din cadrul expoziției de la Faber și de la Isho – vizitatorii aveau în memoria lor imagini din toate locațiile, iar la Garnizoană plantau o sămînță vizuală în constelația asta, construind, împreună, o imagine unitară. În cadrul instalației lui Christine Cizmaș sînt niște scrisori dintre mama sa și iubitul de dinainte să-l cunoască pe tatăl ei. Avem o masă împărțită în două de un covor, de o parte a mesei avem copii după scrisori – sus, pe teracotă, în colțul spațiului, se află originalele scrisorilor, deci avem și documentul propriu-zis, real. Copiile sînt pentru a putea fi citite, pot fi și luate acasă, dar pe verso e o coală albă, un spațiu gol. Odată ce treci dincolo de covor, poți să te așezi și să scrii o scrisoare. Au fost vizitatori care i-au scris artistei, au fost vizitatori care i-au scris unei mame, unui tată, unui prieten drag, iar în colțul celălalt, opus teracotei, se află un săculeț albastru pentru a colecta toate aceste scrisori scrise de vizitatori, Christine urmînd, la final, să încerce să facă să ajungă la destinație fiecare scrisoare.

Poate arta contemporană să aibă un impact asupra societății, să schimbe percepția despre lume a fiecărui vizitator?

Mi-a plăcut foarte mult felul în care Dan Perjovschi vorbește despre libertate într-un desen: scrie cu majuscule LIBERTATE și, dedesubt, se află o săgeată de distanțare, cu două arcuri la final, iar pe toată lungimea „Libertății” e scris „Responsabilitate”. Cumva, arta are libertate totală, dar vine la pachet cu un soi de responsabilitate a unei percepții dezvoltate. Arta asta face, ne deschide percepția, ne ajută să ne consolidăm o conștiință a imaginii de ansamblu a lumii în care trăim. Arta ar putea deveni și un medicament pentru societatea noastră, ar putea trata. Arta, în sine, nu poate schimba, dar ceea ce poate ea să facă e să devină o platformă pentru a ne putea dezvolta, ulterior schimbîndu-ne perimetrul în care trăim.

Bienala de artă contemporană Art Encounters din Timișoara, cu titlul Bounding Histories. Whispering Tales / Istorii îngrădite. Povești tăinuite își așteaptă vizitatorii în spațiile expoziționale Comenduirea Garnizoanei, Faber și Casa Isho pînă duminică, 13 iulie, între orele 12 și 20.

Credit foto: Art Encounters, A. Docea