Nivelul de fericire în viață pare să urmărească, sînt de părere cei care îl cercetează, un grafic în formă de U. „Curba fericirii”, îi mai zice („U-bend of life”), și indică o satisfacție în raport cu viața sporită în tinerețe, coborînd pînă la un nivel minim la vîrsta de mijloc (cu a ei criză), adică între 40 și 50 de ani, și urcînd din nou spre finalul vieții.
Pe astfel de studii se bazează un articol din The Economist, cu titlul „Why Gen X is the real loser generation“ / „De ce Generația X este adevărata generație ratată“. Fiecare generație se plînge de ceva, e de părere jurnalistul Callum Williams. „Baby Boomers”, cei născuți în explozia demografică de după al Doilea Război Mondial (1946-1964), au ca principală problemă pensiile nesigure; Generația Y, așa-numiții „Mileniali” (1981-1996), se află, de cele mai multe ori, în imposibilitatea de a-și mai cumpăra o casă; Generația Z (1997-2012) a avut copilăria marcată de social media și de telefoanele inteligente. Adevărații perdanți se pare însă că sînt cei din Generația X (născuți în intervalul 1965-1980), taman cei aflați acum în punctul cel mai de jos al „curbei fericirii” și, în mare, destinatarii acestei rubrici.
Motivele nefericirii nu sînt neapărat greu de intuit: de la această vîrstă pot începe problemele de sănătate; realizezi nu doar că n-ai ajuns, dar și că poate nici nu vei ajunge, profesional, unde ai visat; ai în grijă, adesea, nu doar copiii, ci și părinții. Economic vorbind, exact în momentul în care ar fi putut fi în vîrful evoluției profesionale, cei din Generația X au fost loviți de criza financiară din 2008. Nu au mai reușit să facă economii ca predecesorii lor, iar generațiile care au venit după ei au avut cîștiguri considerabil mai mari. Vestea „bună” este că în 10-15 ani lăsăm în urmă partea de jos a „curbei fericirii”, iar rubrica de față va trebui să-și schimbe numele. Vestea proastă este că nu știm nici noi cine ne va plăti pensiile. Cît despre moșteniri, cele de la „Baby Boomers” ajung mai degrabă la Generațiile Y și Z decît la noi. Dincolo de speculațiile care se pot face legat de această împărțire pe ani, caracteristicile istorice, sociologice și economice ale unei perioade pot duce la conturarea imaginii pe care generația respectivă o are despre lume.
Mai interesante la acest articol (de notat faptul că The Economist are și un podcast unde a fost discutată tema Generației X) sînt comentariile publicului. Unii aduc în discuție faptul că, din punct de vedere profesional, Generația X a fost cea mai ținută în loc. Predecesorii au rămas în cîmpul muncii cel puțin zece ani după vîrsta de pensionare, din motive financiare, și au ocupat, de multe ori, funcțiile de conducere. Iar acum că s-au retras, în sfîrșit, sînt căutați oamenii mai tineri, mai familiarizați cu noua tehnologie decît Generația X. Vorbind despre tehnologie, Generația X este singura care a crescut în vremea celei analogice, apoi a trebuit să se obișnuiască cu cea digitală, să o învețe din mers. Cea din urmă a modificat profilul și atribuțiile unor locuri de muncă, iar de la Generația X a existat mereu așteptarea presantă a readaptării continue.
.jpg)
Generația X poate fi numită „generația MTV”, cu apogeul în anii ’90, dar, din punct de vedere cultural, atenția asupra ei nu a ținut mai mult de o decadă și s-a mutat rapid asupra Milenialilor, mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001 și insecuritatea globală care a urmat. Unii o consideră „generația cu cheia la gît”, uitată, care s-a crescut singură. Pe atunci, nu existau cursuri de „parenting”, iar pedepsele corporale, comparația cu ceilalți, apelativele care acum nu mai există și rușinarea în fața colectivității erau armele despre care se considera că vor educa. Despre igiena emoțională nu se știa mai nimic. Mulți spun că reversul medaliei este că Generația X are o etică a muncii și o conștiință a lucrului făcut corect, care apoi s-au pierdut.
Sînt născută în ultimii ani ai perioadei celor din Generația X. Am resimțit și eu conflictul analogic-digital, am încercat mereu să țin pasul, dar unele aspecte nu mi s-au potrivit. Deși am lucrat mulți ani în televiziune, nu am făcut nici un live și nu am postat nimic pe TikTok. Prefer fotografiile în locul filmărilor și tăcerea în locul fundalului sonor. Cred că am vorbit la telefon cu video cu două persoane în toată viața mea, aflate în alte țări. Dar mi-ar fi plăcut să mă nasc cu zece-cincisprezece ani mai tîrziu, să stăpînesc toate aceste mijloace și să am acum propriul meu canal TV (adică de YouTube), fără să fiu nevoită să mă angajez în televiziune pentru asta.
Mă bucur că noua tehnologie face posibilă munca de acasă și de oriunde din lume, mi se pare un lux fantastic. Încă mai sînt în stare să mă descurc fără Internet și Wi-Fi, să găsesc un subiect pe teren și nu întrebînd ChatGPT-ul ce e interesant în zonă, să citesc cărți pe hîrtie și să nu vreau să-mi iau laptop-ul în concediu. Etica muncii cred că se dobîndește mai degrabă în familie și, așa cum am întîlnit studenți abia intrați la facultate dornici să facă lucrurile cît mai bine și să nu repete greșelile, am dat și peste oameni de vîrsta mea de o lene și o nepăsare care ar fi trebuit să doară. Sînt conștientă de diferențele dintre generații, chiar dacă nu am copii. Am însă prieteni foarte tineri și învăț destule de la ei. Iar faptul că am prins vremuri atît de diferite mă face, cred, un jurnalist mai bun și un om mai adaptabil.
Credit foto: Wikimedia Commons
