TIFF și lumile lui (im)posibile

Drumul de pe strada Bartók Béla pînă în centru, aproape de universitate, putea fi făcut doar cu autobuzul 30. În stația din cartierul Grigorescu, de unde-l luam, venea deja plin, iar cursurile începeau la 7,30, oră numai bună să demonstrezi niște teoreme și să copiezi repede de pe tablele care se umpleau cu o viteză aproape de cea a luminii. În plus, era, de regulă, încă întuneric și frig. Coboram pe Memorandumului și mă îndreptam spre sediul central al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj, unde studiam la vremea aceea Informatica. Traversam la Piața Unirii, căreia noi îi ziceam Matei Corvin, o luam pe lîngă Diesel și, înainte să ajung la strada Napoca, pe dreapta, intram în gang.

„Gangul” era o stradă mică, de fapt, la începutul căreia, pe ambele părți, erau afișate, o dată pe săptămînă, joia (din cîte îmi amintesc), filmele care urmau să intre în cinematografe, din week-end. Premierele și filmele hollywoodiene la Republica, unele și la Victoria, cele europene la Arta, iar la Favorit, în Mărăști, puteai să mai prinzi o reluare a unui film care-ți plăcuse. În zilele norocoase, găseai afișele pentru două săptămîni. „Oare ce filme vin?” era de multe ori gîndul care mă făcea să ies mai repede din casă. Și revista Pro Cinema, care apărea o dată pe lună, era colecționată și recitită. De multe ori o deschideam la chioșcul de ziare din față de la Diesel. „Nu aveți voie să o răsfoiți, dacă nu o cumpărați!”, îmi spunea vînzătorul parcă ieri, iar eu îl asiguram că o voi lua, doar că nu mai am răbdare.

Sînt 28 de ani de atunci. În timpul studiilor din Cluj, am văzut aproape toate filmele care au venit în oraș – deja la premiile Oscar eram, de fiecare dată, „în temă”. Dimineața devreme, de la ora 9, studenții puteau cumpăra bilete la proiecții cu preț redus. Le alegeam în locul cursurilor de multe ori, chiar dacă înăuntru era cam frig. Evadare din lumea reală sau nu, pentru mine sala de cinema era un „acasă” pe care nu-l găseam în altă parte. Filmul Titanic, văzut de două ori la Republica, și o cronică pe care am scris-o la el mi-au adus bucuria supremă, la nici 19 ani: publicarea unui fragment în Pro Cinema. Apoi am dat la Jurnalism, mi-am făcut lucrarea de licență la o disciplină numită Filmologie, predată cu mult talent și tact de doamna profesoară Miruna Runcan, și m-am mutat să fiu etern provincială la București. Săptămîna trecută am participat la primul meu TIFF – Festivalul Internațional de Film Transilvania, și am reintrat în săli de cinema unde nu mai fusesem de peste douăzeci de ani.

Am regăsit Clujul vechi (și nou) în Kontinental ’25, filmul lui Radu Jude, premiat anul acesta pentru scenariu la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Am stat la coadă să-l văd, la vechiul cinematograf Republica (numit, din 2011, „Florin Piersic”), ca pe vremuri la Titanic. Mi-am dat seama că sînt undeva la mijloc, între clujeni și cei care urmăresc filmul fără să fi trăit vreodată acolo. Umorul (de situație, de limbaj, de personaj) e prezent, la fel și satira socială, naționalismul și raportul interetnic din Ardeal, kitsch-ul, grotescul și „gura lumii”, referințele culturale și istorice, expresiile și împunsăturile fine, de care te prinzi repede dacă ești un pic de-ai locului. Pentru spectatorii străini, Clujul se dezvăluie, exotic și contrastant, în toate obișnuințele și hibele lui. Pentru clujeni, e probabil flatant să fii subiect de film premiat cu Ursul de Argint la Berlinale, iar asta i-a făcut pe unii să-și schimbe programul din serile de week-end și să vadă filmul (sold-out de două ori). După premiera românească de la Cluj, Kontinental ’25 a intrat în cinematografele din toată țara, distribuit de Independența Film.

O mare realizare a TIFF-ului este că a reușit să proiecteze în România, la doar o lună de la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, două dintre filmele cîștigătoare. Un simple accident / It Was Just an Accident, scris și regizat de iranianul Jafar Panahi, a obținut premiul Palme d’Or cu o poveste în care tensiunea este gradată impecabil și fiecare personaj vine să mai adauge un strat peste ceea ce se știe deja – exact cît trebuie pentru ca narațiunea să nu se relaxeze în nici un moment. Istoria reală a lui Panahi ca oponent al regimului iranian, cenzurat, amenințat și încarcerat repetat, un militant fervent pentru drepturile omului și libertate în Iran, seamănă cu un subiect de film, poate tocmai de aceea regizorul aduce, prin ceea ce creează, lumea lui mai aproape de noi. E multă furie în film, dar și o umanitate nealterată, care apare nu dozată parșiv, ci atunci cînd e necesară. E și umor negru, și îndoială, și surpriză, dar, cel mai important, filmul ridică autochestionări: cum te-ai comporta într-o astfel de situație? Ar cîștiga umanitatea sau furia? Finalul îl face să-și obțină locul lui, special, în rîndul filmelor pe care nu uiți vreodată că le-ai văzut. Interpretările diferite (numai eu am vreo trei) te conving că Panahi a pus punct unde trebuia și că toată construcția lui a dus la deznodămîntul ales.

Sirât, film care i-a adus Premiul Juriului de la Cannes regizorului Óliver Laxe, nu se abate de la semnificația titlului: e un lung drum spre o posibilă salvare, cu iadul prezent la fiecare pas. Un film-experiență, de văzut obligatoriu în cinematograf, ca să simți muzica în piept și să te pierzi în imaginile de sfîrșit de lume. Te desface în bucăți fără menajamente, așa cum orice formă de artă e necesar s-o facă, pentru a conta. Și îți rămîne undeva, rulînd în continuare într-un plan îndepărtat în creier, amintindu-ți că, în cinema, încă mai există povești care nu s-au spus și moduri noi de a le arăta.

Ambele filme premiate la Cannes vor fi distribuite în România de Transilvania Film în această toamnă, din 14 noiembrie (Un simple accident), respectiv 28 noiembrie (Sirât). Despre filmele premiate, prezențele românești și dialogurile cu regizorii pe tema deloc nouă, dar multiplu fațetată a relațiilor de familie voi povesti în articolele viitoare dedicate acestui TIFF cu numărul 24, primul la care particip. Clujul n-a reușit să fie pentru mine „acasă”, ceva a fost mereu fracturat în relația noastră, dar m-am bucurat să regăsesc familiaritatea complice a sălilor de cinema. Îmi amintesc fiecare an de studenție mai degrabă după filmele la care am fost decît după materiile studiate. Iar dacă James Cameron nu făcea Titanic, pe care să-l văd la Republica și despre care să îndrăznesc să scriu ceva către Pro Cinema, nici rîndurile de față n-ar mai fi existat.

Credit foto: TIFF