Ignorarea, evitarea, respingerea, ostracizarea nu au apărut odată cu rețelele sociale și cu posibilitatea de a le aplica cu un singur buton. Citesc în What You’re Saying When You Give Someone the Silent Treatment / Ce transmiți cînd aplici cuiva tratamentul tăcerii, articolul semnat de jurnalistul american Daryl Austin de la The Atlantic, că excluderea din activitățile unui grup a existat încă din lumea antică. Grecii expulzau pentru zece ani cetățenii considerați a fi un pericol pentru democrație, americanii procedau la fel cu cei acuzați că practică vrăjitoria, catolicii excomunicau și, mai înspre zilele noastre, scientologii recomandă deconectarea totală de oricine se situează pe o poziție antagonică acestui cult.
În același articol, autorul îl pomenește pe Kipling Williams, profesor specializat în psihologie socială, care a studiat efectele acestui „tratament al tăcerii” vreme de decenii, interogînd ambele părți implicate – și pe cei care îl aplică, și pe cei care se trezesc excluși, cu toții suferind, de fapt, din pricina acestui proces uneori inexplicabil. În cartea la scrierea căreia a participat, The Social Outcast: Ostracism, Social Exclusion, Rejection and Bullying, dar și în alte lucrări ale sale, Williams povestește cazuri uluitoare cu care s-a întîlnit – părinți care nu au mai vorbit cu copiii lor nici măcar pe patul de moarte, tăceri în mariaje care au durat ani întregi, din pricina unui incident casnic minor, și care s-au încheiat cu decesul unuia dintre soți, rupturi între frați ori prieteni apropiați. Cercetările lui Williams de la data respectivă au arătat că doi din trei indivizi au folosit „tratamentul tăcerii” împotriva altcuiva și au suferit de el din partea mai multor oameni. Cifrele pot fi acum și mai mari, dată fiind apariția rețelelor sociale și faptul că, așa cum spune Williams, fiecare nouă formă de conectare poate servi, practic, la nevoie, drept una de deconectare.
Cînd o persoană este ostracizată chiar pentru o perioadă scurtă, se activează cortexul cingular anterior, porțiune a creierului care detectează durerea. De notat este că, inițial, ea apare indiferent dacă sîntem excluși de prieteni sau de necunoscuți, dar nu persistă dacă ne acordăm timpul necesar pentru a reconsidera importanța persoanei sau a grupului care ne-a respins. Dacă nu sîntem invitați la o petrecere sau la un eveniment la care participă alți colegi din breaslă, într-o primă fază ne simțim afectați, abia apoi ne dăm seama că locul sau oamenii cu pricina nici nu ni s-ar fi potrivit, ori că nu aveam de unde să rupem timpul necesar. Dar, de fiecare dată, inițial apare senzația că am fost respinși, care e dureroasă. E ca și cînd sîntem „pedepsiți social”.
Ironia este că multe jocuri ale copiilor, precum și emisiuni TV de mare succes se bazează chiar pe eliminări succesive. Acestea sînt prezente și în regnul animal, la lei, lupi, primate, pînă și la albine, în scopul de a face grupul rămas mai puternic. În cazul oamenilor, lucrurile sînt ceva mai complicate. „Tratamentul tăcerii” este o armă însemnată, ce poate afecta psihicul, atitudinea și comportamentul persoanei căreia i se aplică. Este folosit din plin în relațiile abuzive, ca formă de pedeapsă și control ale victimei – la fel cum unii părinți încearcă să-și educe copiii prin a nu mai vorbi cu ei, ca să-i determine să se schimbe. Este un instrument foarte puternic, e de părere Williams, pentru că agresorul poate scăpa ușor – nu există nici o sancțiune pentru cineva care refuză comunicarea. În plus, este modalitatea perfectă pentru a-l face pe celălalt să se simtă prost. Victimele devin anxioase, retrase, deprimate, țintele lui „ai făcut tu ceva” și autocondamnate să încerce din răsputeri să recîștige atenția și afecțiunea. Se tot scuză, fără să aibă idee pentru ce. În ciuda secolului în care ne aflăm, a progreselor uluitoare din toate domeniile și a lucrurilor altădată fantastice pe care acum le putem face, ceva neatins din structura noastră umană ne determină să punem încă semnul echivalent între respingere și moarte.
„Tratamentul tăcerii” mai poate fi aplicat, spune articolul din The Atlantic, și de structuri de personalitate care nu sînt, nici pe departe, dominante ori narcisiste. Sînt cei pasivi, care evită orice tip de conflict sau confruntare, cei care nu pot găsi, de multe ori, o formă potrivită de a interacționa ori de a răspunde. Și, pentru că dialogul devine pentru ei prea dificil, aleg să se retragă, fără a fi măcar conștienți că aplică acest tipar dăunător, care sfîrșește prin a-i afecta și pe ei. Amînă răspunsul de pe o zi pe alta, se tem că au dezamăgit cealaltă persoană, sînt terorizați de ideea de a o mai întîlni vreodată și trăiesc într-o stare de frămîntare continuă.
Există însă circumstanțe în care „tratamentul tăcerii” este nu doar acceptabil, ci și necesar, obligatoriu pentru sănătatea psihică și o viață liniștită: cînd presupune ruperea legăturilor cu cineva (sau ceva) abuziv – fizic ori psihologic –, fără ca acesta să fie neapărat un partener. Poate fi un prieten, un coleg, un membru al familiei, un loc de muncă, un mediu, un oraș, o comunitate care îți încalcă limitele repetat. Explicațiile, în astfel de situații, sînt inutile: nimeni nu se va recunoaște în postura de abuzator, de element toxic. Nu va spune „îmi pare rău”, „am greșit” ori „mulțumesc”. În unele cazuri, un tratament ferm al tăcerii îți poate salva viața.
Credit foto: K. Schmit, Flickr
