Cimitirul celor vindecați interior (Fenomenul Gabor Maté)

Fenomenul născut în jurul cărții Cînd corpul spune nu și al întregii filozofii promovate de dr. Gabor Maté ascunde o dilemă etică profundă. Ne aflăm la granița fragilă unde suferința umană capitulează în fața unei povești bine scrise. Spre deosebire de șarlatanii clasici, care își vînd miracolele prin trucuri ieftine, acest autor poartă mantia autorității: este un medic licențiat. Tocmai această autoritate transformă problema într-una mult mai gravă. Atunci cînd un discurs despre traumă și vindecare este rostit de un medic, granița dintre metafora terapeutică și afirmația medicală devine cu atît mai importantă. Iar în jurul acestei filozofii s-a construit între timp un ecosistem de cărți, filme, conferințe și programe de formare, inclusiv Compassionate Inquiry, prezentat chiar de platforma lui Maté drept o abordare pentru înțelegerea bolii fizice și mintale.

Mecanismul acestei seducții este simplu. El împletește adevăruri psihologice și biologice reale – cum ar fi faptul că stresul are efecte asupra organismului și că psihicul și corpul nu funcționează ca două continente complet separate – cu afirmații mult mai ambițioase despre originea bolii. Într-un articol despre psihoneuroimunologie, Maté însuși susține că noua știință a validat în mare măsură unitatea dintre minte și corp. Problema nu este că această legătură există. Problema începe atunci cînd o legătură complexă este transformată într-o explicație aproape universală.

Aici se află una dintre cele mai eficiente forme de seducție intelectuală: nu trebuie să pornești de la o minciună. Este suficient să iei un adevăr real și să-l împingi cîțiva pași mai departe decît îți permit dovezile.

Stresul poate afecta organismul. Trauma poate avea consecințe profunde asupra psihicului și comportamentului. Emoțiile au componente biologice. Nimic din toate acestea nu este controversat în sine.

Dar de aici pînă la ideea că bolile grave pot fi înțelese prin trecutul emoțional al pacientului este o distanță enormă. Desigur, într-o sală de conferință, această distanță poate părea microscopică. Iar pentru un om care tocmai a primit un diagnostic sever, ea poate însemna totul.

Acest discurs coboară adînc în ungherele unde se ascunde frica de moarte. El face apel la emoțiile unor oameni destabilizați, care tocmai au primit un diagnostic sever ca pe o sentință crudă. Atunci cînd întreaga viață ți se descoase în fața ochilor, capacitatea de a gîndi critic se poate prăbuși. În acele nopți albe de teamă, pacienții deschid o astfel de carte și se agață cu toată ființa de fiecare cuvînt, de fiecare metaforă bine plasată, de fiecare exemplu clinic.

Ei nu mai văd întotdeauna diferența dintre o corelație, o ipoteză și o cauzalitate. Nu mai au răbdarea – și uneori nici resursele – să întrebe unde se termină datele și unde începe interpretarea. Ochii lor speriați scanează paginile căutînd cu disperare o portiță de scăpare din fața realității reci a spitalului. Și aici apare pericolul. Pentru că pseudoștiința medicală nu trebuie să arate ca o farsă pentru a fi periculoasă. Uneori arată ca o poveste extraordinar de bine construită. Are un medic în centrul ei. Are exemple clinice. Are vocabular științific. Are explicații care leagă copilăria, relațiile, stresul, sistemul nervos și corpul într-un singur fir narativ. Și, mai presus de toate, oferă sens. Medicina poate spune: „Nu știm exact de ce vi se întîmplă asta”. Dar o astfel de filozofie poate răspunde: „Poate că organismul dumneavoastră poartă ceea ce sufletul dumneavoastră nu a putut spune”. Prima propoziție este teribil de greu de suportat. A doua este teribil de ușor de iubit. De aici se naște o altă problemă: iluzia controlului.

Cînd o boală este explicată printr-un mecanism interior, pacientului i se poate restitui senzația că are puterea de a interveni asupra propriei sorți. Uită-te înăuntru! Înțelege! Iartă! Eliberează! Vindecă! Este ca o promisiune blîndă într-o lume brutală și tocmai de aceea trebuie să fim atenți la prețul ei.

Dar dacă boala este legată prea direct de ceea ce nu ai vindecat în tine, ce se întîmplă atunci cînd nu te vindeci? Poate că nu ai iertat destul. Poate că nu ți-ai ascultat corpul. Poate că ai rămas captiv în furie. Poate că nu ai lucrat suficient cu trauma. Pacientul ajunge să poarte două poveri: boala și suspiciunea că boala este, într-un fel, propria lui autobiografie scrisă în carne.

Este o realitate profund tristă și revoltătoare că un discurs despre vindecare poate ajunge, fără să-și propună neapărat asta, să transforme eșecul vindecării într-o responsabilitate personală. Dacă ai fost suficient de „conștient”, de ce ai rămas bolnav? Dacă ți-ai rezolvat trauma, de ce corpul nu te-a urmat? Dacă boala era un mesaj, de ce nu ai reușit să-l descifrezi? În acest punct, compasiunea riscă să se transforme într-o formă subtilă de învinovățire. Iar aceasta este partea pe care discursurile despre vindecare interioară o omit cel mai ușor: nu tot ceea ce se întîmplă în corp este o lecție despre ceea ce ai făcut greșit în viață.

Uneori corpul este bolnav. Atît. Nu pentru că ai iubit greșit, nu pentru că ai tăcut prea mult, nu pentru că nu ți-ai vindecat copilul interior, nu pentru că nu ai fost suficient de autentic. Boala nu este întotdeauna o metaforă.

Și tocmai aici trebuie să fim extrem de atenți cînd vorbim despre relația dintre traumă, stres și boală. Există cercetare serioasă asupra interacțiunilor dintre sistemul nervos, sistemul endocrin, sistemul imunitar și stres. Dar existența acestor mecanisme nu înseamnă că putem privi retrospectiv o boală și declara că trauma a fost cauza ei. Complexitatea biologică nu este o invitație la explicații simpliste. De altfel, chiar literatura recentă despre popularizarea teoriilor traumei avertizează asupra modului în care narațiunile neurobiologice atractive pot depăși ceea ce poate susține efectiv literatura științifică. Asta nu înseamnă că introspecția este inutilă sau că psihoterapia este inutilă. Nu înseamnă nici că reducerea stresului, sprijinul social, înțelegerea propriilor mecanisme sau lucrul cu trauma nu pot îmbunătăți profund viața unui om. Înseamnă, doar, că există o diferență uriașă între a spune: „Înțelegerea trecutului te poate ajuta să trăiești mai bine” și „Înțelegerea trecutului îți poate explica boala”. Prima este o afirmație despre psihic. A doua începe să fie o afirmație medicală. Iar atunci cînd cea de-a doua este rostită cu autoritatea unui medic, responsabilitatea devine cu atît mai mare.

Între timp, în jurul acestei filozofii s-a ridicat o industrie. Cărți, filme, conferințe, cursuri, programe de formare. Compassionate Inquiry este prezentat drept o metodă psihoterapeutică dezvoltată de Maté, iar formarea profesională este promovată pentru practicieni din domeniul sănătății. Nu faptul că există o piață este problema. În fond, psihoterapia este o industrie. Și medicina este o industrie. Și editurile sînt o industrie. Problema începe atunci cînd suferința umană devine suficient de elastică pentru a susține o explicație care poate încăpea aproape peste orice. Trauma devine cheia universală. Trauma deschide dependența. Trauma deschide anxietatea. Trauma deschide ADHD-ul. Trauma deschide relațiile, boala cronică, deschide corpul. Poate că uneori chiar deschide uși reale. Dar o cheie care pretinde că deschide toate ușile începe, inevitabil, să semene mai mult cu un simbol decît cu un instrument medical.

Simbolurile sînt puternice. Mai ales cînd omul din fața lor este speriat. Aici apare dilema etică pe care nu ar trebui să o evităm: cîtă speranță îi putem oferi unui om fără să transformăm speranța într-o obligație? Cît de mult îi putem spune că are putere asupra propriei vindecări înainte ca această putere să devină vinovăție? Și cît de mult putem vorbi despre corp ca despre o extensie a psihicului înainte ca bolnavul să ajungă să creadă că, dacă își repară suficient de bine trecutul, își poate repara și boala?

Nu avem nevoie să alegem între corp și psihic. Nu avem nevoie nici să alegem între medicină și sens. Dar avem nevoie să știm unde se termină una și începe cealaltă. Pentru că omul bolnav nu are nevoie doar de speranță; el are nevoie și de libertatea de a nu fi vinovat atunci cînd speranța nu funcționează. Iar dacă, într-o zi, boala îl învinge, nu vreau să aud că nu a crezut suficient, că nu a iertat suficient, că nu s-a eliberat suficient. Nu vreau ca moartea lui să fie transformată retroactiv într-un eșec spiritual.

Există o cruzime aproape perfectă în această logică: mai întîi îi promiți omului că deține cheia propriei vindecări, iar după ce moare îi poți explica, fără să mai poată răspunde, că probabil nu a folosit-o cum trebuie. Ei se sting în liniște, „vindecați interior”, dar învinși fizic de o boală care nu a ținut cont de starea lor de spirit.

Poate că aceasta este limita pe care trebuie să o păstrăm. Poți să-ți vindeci trecutul și să rămîi bolnav. Poți să-ți ierți părinții și să mori. Poți să înveți să spui „nu”, să-ți găsești autenticitatea, să-ți înțelegi trauma și totuși să existe în corpul tău o boală asupra căreia toate acestea să nu aibă ultimul cuvînt. Asta nu înseamnă un eșec moral, ci este limita teribilă și simplă a faptului că sîntem oameni. Uneori ne putem vindeca interior, iar corpul, pur și simplu, moare.

Lorena Istrate este absolventă a Facultății de Litere și Științe ale Comunicării, specializarea Media Digitală, a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.