Mihaela Simina: Fericirea nu a fost percepută în istorie așa cum o percepem în prezent, ci dimpotrivă, sensul ei a fluctuat substanțial odată cu epocile.
Grecii din Antichitate echivalau fericirea cu virtutea, deci cu o anumită conduită morală și intelectuală a individului, în timp ce romanii puneau accent pe prosperitate, pe plăcere și pe favoarea divină, iar apariția creștinismului a legat în mod direct, definitiv și irevocabil fericirea de prezența lui Dumnezeu în viața individului. Epoca Luminilor a adus o perspectivă nouă, probabil cea mai apropiată de cea din prezent, asupra fericirii. De fapt, istoricii fac o conexiune directă între conceptul de fericire așa cum îl înțelegem noi astăzi și iluminiști. Aceștia, prin apelul lor la rațiune și știință, au scos fericirea din sfera exclusivă a dimensiunii spirituale, aducînd-o pe pămînt și democratizînd-o. Thomas Jefferson s-a ocupat personal să proclame căutarea fericirii („the pursuit of Happiness”) ca un drept inalienabil al oricărui individ în preambulul Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii, redactat în 1776. Așadar, de aici înainte, individul avea drum liber să își caute și să își găsească fericirea și tind să cred că, de fapt, asta o face cel mai greu de găsit: libertatea de a o căuta. Oare? Așa este, Alina? Cu alte cuvinte, de ce reprezintă fericirea un țel atît de greu de atins adesea? Este mai greu să fii fericit în prezent decît, să zicem, în epoca grecilor ori a romanilor antici?
Alina Necșulescu: Dintr-o perspectivă psihanalitică, tocmai libertatea de a căuta fericirea produce tensiune internă și conflict psihic. În epoci anterioare, fericirea era prescrisă: o virtute (la greci), o binecuvîntare (la romani), o mîntuire (în creștinism). Individul nu era chemat să o definească, ci să o merite sau să o accepte. Odată cu Iluminismul și mai ales cu modernitatea, fericirea devine un obiect al dorinței personale, dar și al construirii de sine. Iar aici intră în scenă inconștientul. Pentru Freud, fericirea nu este o stare firească a psihicului uman. Dimpotrivă, individul este permanent prins între forțele pulsionale (Eros și Thanatos), cerințele realității și suprastructura morală (Supraeu). Așadar, căutarea fericirii devine un cîmp de luptă între dorință și interdicție, între idealuri narcisice și limitele realului. Libertatea modernă de a alege „ce te face fericit” nu aduce liniște, ci activează angoasa alegerii: dacă ai libertatea completă, ești responsabil și de eșecul tău. În opinia mea, în contemporaneitate fericirea bîntuie individul tocmai pentru că idealul fericirii e mereu amînat, proiectat, niciodată atins. Mai mult, societatea contemporană impune o normativitate a fericirii: să fii fericit „cu orice preț” devine un imperativ social. Astfel, omul modern nu doar că își caută fericirea, dar se și autoevaluează constant prin prisma ei, intrînd într-un cerc vicios de comparație, frustrare și vinovăție. Am putea să deducem singuri că asta înseamnă că fericirea modernă vine la pachet cu anxietatea libertății. Și mai vine cu ceva: comparația. Rețelele sociale, de exemplu, creează o iluzie a fericirii continue a celorlalți. Vedem zîmbete, vacanțe, succese, dar rareori frustrările, singurătățile sau eșecurile. Fericirea devine astfel o vitrină, o performanță, un ideal cu slipici, dar și epuizant. Totodată, cu toată complexitatea ei, pare că fericirea de azi ar putea fi mai „umană”, mai conectată la alegere, la emoție, la autenticitate tocmai fiindcă nu mai e dată de sus, ci e construită. Și poate că în acest efort de construcție rezidă adevărata frumusețe a ideii de fericire: e o operă în desfășurare. Nu ceva ce se găsește, ci ceva ce se cultivă. Așadar, poate nu libertatea în sine ne împiedică să fim fericiți, ci imposibilitatea de a susține psihic greutatea acestei libertăți. În absența unui sens prestabilit, fericirea devine o povară interioară, nu o promisiune. Mihaela, dacă fericirea a fost mereu rescrisă în funcție de epocă, există un moment în istorie cînd omenirea chiar a crezut că a găsit cheia fericirii colective? Un „vîrf” istoric al speranței?
M. S.: Dacă l-am fi întrebat pe istoricul britanic Edward Gibbon, de pildă, acesta ar fi făcut trimitere la Roma Antică din secolul al II-lea și la dinastia Antonină. E drept, vorbim despre o perspectivă de final de secol al XVIII-lea, cînd autorul a scris Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, probabil cea mai cunoscută lucrare dintre scrierile sale. Gibbon a asociat perioada cuprinsă între sfîrșitul domniei împăratului Domițian și ascensiunea împăratului Commodus cu „epoca în care condiția rasei umane a fost cea mai fericită și cea mai prosperă”.
Eu aș fi tentată să amintesc în contextul întrebării tale, aproape instinctiv, așa-numita La Belle Époque, chiar dacă geografic se limitează, în principiu, la spațiul francez și, prin extensie, la cel european. Esențială este ideea. Perioada respectivă, de la finalul războiului franco-prusac pînă la Primul Război Mondial (1871-1914), deși nu a fost deloc lipsită de vicisitudini, chiar în Franța, unde și-a primit denumirea, a rămas în istorie ca o epocă a fericirii și a optimismului, caracterizată, cel mai bine, poate, prin simpla, dar totodată atît de complexa „joie de vivre”. Care sînt elementele care hrănesc această bucurie de a trăi este deja altă poveste, la care vom reveni, dar cumva cred că reprezintă scara cea mai sigură spre acel „vîrf” al speranței de care menționai. De fapt, probabil și de asta m-am dus spontan cu gîndul la perioada „anilor frumoși” de la final de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, m-am lăsat purtată, conștient, de valul acelei „bucurii de a trăi” care a definit anii de dinainte de război.
Coborînd de pe val, în căutarea cheii fericirii colective a omenirii pe care ai amintit-o, cred că, de fapt, este vorba despre o cheie ce ar deschide o ușă principală și mai multe uși secundare. Ușa principală reprezintă acea stare de armonie numită generic pace socială, deci o majoritară, dar totuși relativă stare de mulțumire la nivelul societăților, ușă la care s-ar ajunge prin alte intrări subordonate și previzibile cum ar fi prosperitatea, nivelul de trai, echitatea socială, dizolvarea unor constrîngeri, inovația și dezvoltarea pe toate palierele, de la cel tehnologic la cel cultural ș.a.m.d.
Cînd au fost deschise cel mai mult sau cele mai multe dintre aceste uși? Variabilele multiple fac imposibil un răspuns precis. Poate epoca modernă în întregimea ei – și cu limitele ei cronologice fluctuante – ar putea fi un exemplu dacă am calcula o medie a factorilor generali agreați a contribui la ecuația fericirii. Există unele estimări, cu aceeași rezervă a subiectivității specifice subiectului, desigur, care indică anii ’50 ai secolului trecut ca fiind una dintre cele mai fericite perioade din istorie, cum, de altfel, există istorici ca Yuval Noah Harari care (se) întreabă dacă nu cumva eram mai feirciți în epoca de piatră.
Aș mai nota un exemplu potrivit pentru întrebarea ta, acesta fiind chiar perioada recentă, de după anii ’90. Paradoxal poate la o primă privire, dar epoca recentă a fost, este încă, o epocă potrivită pentru a fi trecută printre capitolele fericite ale istoriei, tocmai prin nivelul înalt al speranței colective manifestate, declarativ și activ. Tranzițiile sînt dificile prin definiție, dar în același timp, dacă se dovedesc a fi fertile conduc la o bunăstare sporită.
Ce se mai poate observa este ceva extrem de simplu, chiar simplist, și util în același timp: perioadele fericite din istorie se raportează inevitabil la cele mai puțin fericite care le preced și care cumva le și stimulează.
M-aș întoarce cu tine, Alina, în Parisul La Belle Époque, să gustăm puțin din acea „joie de vivre”, să admirăm chic-ul inegalabil al pariziencelor eliberate din încleștarea corsetelor de către Paul Poiret și poate să îl întîlnim pe încă tînărul Picasso în a sa „perioadă albastră”, contrastînd complet, dar poate doar aparent, cu bucuria de a trăi. De unde provine, de fapt, această bucurie de a trăi? Cum se insinuează în mințile noastre?
A. N.: Pornind de la dorința ta de a te întoarce la Belle Époque, epocă de strălucire, dar și de freamăt interior, de emancipare și decadență rafinată, aș spune că această „joie de vivre” nu este doar expresia unei epoci istorice sau a unei libertăți vestimentare, ci o stare psihică profundă, care se naște în raport cu propriul inconștient, cu limitele acceptate și cu vitalitatea simbolică. Este despre o anumită libertate interioară în armonie cu realitatea externă. Dincolo de aerul romantic al epocii reamintite, îmi vine în minte și atitudinea opusă, reliefată în cunoscuta expresie „numai proștii sînt fericiți”. O frază care ironizează nu doar seninătatea, ci și fericirea. Totodată, ce ne spune ea, de fapt? Că e nevoie de un anumit tip de ignoranță pentru a putea fi mereu bucuroși. Că poate doar o anume orbire, o „dulce” orbire, ne-ar putea ține neatinși de tristețe și redau din memorie o cugetare camilpetresciană: „Cîtă luciditate, atîta dramă”. Pe de altă parte, nu era bucuros nici Idiotul lui Dostoievski, care tocmai prin natura lui candidă era în afara lumii, deci era foarte singur. Poate că o anumită ignoranță, o renunțare scurtă la luciditate, este necesară pentru a trăi un moment de bucurie. Ignoranță nu ca lipsă de cunoaștere, ci ca o eliberare de comparație, de gîndire excesivă, de o memorie apăsătoare. Un alt dușman al bucuriei, al „binelui”, este „mai binele”, și aici cred că se află una dintre cele mai adînci nefericiri ale omului modern. Privilegiul e adesea invizibil pentru cei care îl au, iar perfecționismul, idealizarea stării de împlinire și așteptarea unei bucurii perpetue sînt antidot la experiența gratificării. În final, aș vrea să distingem între fericire și bucurie, întrucît ele nu sînt sinonime psihic. Fericirea este sentimentul că ești pe drumul tău, un anumit tip de așezare internă în care, orice vine în calea ta (și știm că orice parcurs e sinusoidal, cu bune și rele), tu nu te abați de la tine însuți. Fericirea este o stare de fidelitate față de sine, bucuria este o clipă care arde repede. Am putea spune că bucuria este capacitatea de a trăi satisfacția. Idealizarea bucuriei, așteptarea de a trăi perpetuu într-o stare de satisfacție este ceea ce se livrează în contemporaneitate ca fiind un scop de atins, dar imposibil, un drum fals către fericire. În romanul Bucurie, Manuel Vilas caută, printre faldurile unei melancolii limpezi, acele străfulgerări de bucurie care mențin vie flacăra sensului. Chiar și atunci cînd ființa pare cufundată în smoala densă a depresiei, o tresărire de bucurie poate funcționa ca o punte invizibilă între moartea psihică și viața interioară. În timp ce autorul își exprimă precis dezaprobarea față de concepția socială despre fericire pe care o echivalează cu înțelegerea deplină a stării, el reușește să atingă forma consistentă a fericirii ca stare de împlinire, înțeleasă nu ca euforie sau succes, ci ca formă de așezare în sine, de fidelitate față de propria interioritate. Bucuria de a trăi, „joie de vivre”, care este diferită atît de fericire, cît și de bucuria clipei, în opinia mea, este despre a renunța la fantasma iluziei de omnipotență și despre acceptarea realității în imperfecțiunea ei; dar este și despre Eros, forța interioară care leagă, care construiește, care rămîne permanent în contact cu viața, cu sine. Parisul din La Belle Époque ar putea fi un spațiu psihic, un loc în care ne-am putea juca.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
