Crearea unui vocabular românesc modern, în secolul al XIX-lea, a trecut prin multe oscilații, bîjbîieli, idei fanteziste, care au trezit ironii și în epocă, și mai tîrziu. Ele merită totuși inventariate, pentru a reconstitui o perioadă vie, plină de polemici și contradicții, constituind o istorie mult mai autentică decît cea scrisă doar din perspectiva „învingătorilor”, a soluțiilor care au condus către inventarul lexical la normele de azi. O istorie a ciudățeniilor lingvistice e la fel de justificată – și poate chiar mai interesantă – decît cea a opțiunilor moderate și raționale.
Un filolog azi uitat e Gheorghe Săulescu (1798-1864), profesor la Academia Mihăileană, redactor la Albina Românească, autor al unei Gramatici românești în două volume, publicate la Iași în 1833. Autorul a fost un partizan al conservării anumitor particularități regionale moldovenești (în polemică cu Ion Heliade Rădulescu) și un promotor – înainte de Aron Pumnul – al ideii de „românizare”, de creare a unor terminologii noi pornind de la cuvintele vechi, deja existente în limbă. În gramatica sa, a consacrat un capitol amplu derivării și compunerii, cea din urmă influențată de modele grecești și germane. Formele propuse de Săulescu, respinse de evoluția viitoare a limbii literare, sînt mai ales calcuri lingvistice, din categoria pentru care astăzi recurgem de obicei la exemplul mult ridiculizat gîtlegău (în loc de cravată). Sugestiile sale sînt serii întregi de creații lexicale, alternative pentru aceeași noțiune sau pentru noțiuni înrudite, introduse prin formulele „am putea zice”, „putem zice”, „asemine s-ar zice”.
Săulescu propunea, de exemplu, pornind de un regionalism (porcină, „carne de porc”), termeni similari pentru carnea diferitelor animale: „asemine s-ar zice berbecină, vacină, vițelină, găinină, gînștină, ferină ș.a.”. Sufixul -ime era ilustrat de derivate reale, cu sens diferit – colective și nume de proprietăți: „mulțime, boirime, ominime, țerenime, lățime, lungime, întunecime”, dar și de unele inventate: animalime, brutime, bestiime. Pentru instrumentele de măsurat timpul, autorul inventa serii compuse cu ornic: „soarinornic și scurtat sornic, adică ornic de soare, apornic, arinornic” (denumind cadranul solar, respectiv clepsidra cu apă și cea cu nisip – arină). Inventivitatea se manifesta în construirea de termeni tehnici – de exemplu, pentru „măsura căldurei, a frigului sau a greului; unindu-le zicim: greomesor, caldomesor, frigomesor, udomesor, aeromesor ș.a.”. Dintre acești termeni, greomesor pentru barometru (după gr. báros „greutate”) și caldomesor pentru termometru chiar au fost folosiți în buletinele meteorologice de la începuturile presei românești, mai exact în ziarul Albina Românească din 1829. O altă listă se referea la instrumentele care ne protejează de efectele neplăcute ale fenomenelor meteorologice: feri-tunet, feri-fulger, feri-grinden, feri-ploi, feri-soriu.
Chiar dacă inventa mai ales compuse, autorul își exprima uneori preferința pentru derivatele cu același sens (dar la fel de fanteziste); de exemplu, derivatul peștină era prezentat ca preferabil compusului peștilac: „în loc de a zice heleșteu de la ungurescul halasto adică «lac de pește», putem zice: peștină, prifăcîndu-i numai finalul și a nu avea trebuință de compusul cuvînt peștilac”. Un cuvînt inventat – vîntulă – era preferat la fel de inventatului vîntimoară: „Asemine în loc de compusul cuvînt gherman vindmuhle, «moară de vînt»” (de fapt, Windmühle), „putem zice: vîntulă, nu vîntimoară”.
Unele propuneri privesc domeniile și disciplinele didactice și științifice: „caligrafia să fie numită binescriere sau mîndruscriere”; „asemine putem înromâni cuvintele tehnice, precum pe grammatică a o numi sermonică, (...) pe aritmetică numerică, pe matimatică cîtoștiință, pe loghică raționică sau rațiocinică, pe fizică firică, pe metafizică peste-firică, (...) pe teologie Zeonoștință sau zeoștiință, pe dialog întrevorbă”.
Listele de cuvinte ale autorului ne propun azi amuzante exerciții de recunoaștere: ce ar putea însemna pescouă? Evident, icre, adică ouă de pește, denumite după modelul cuvîntului german compus Fischrogen. Pitorești și inutile sînt și „miccolina (adică colina mică), locolina (adică domo-colina sau casa dipe colină)”. Pentru vulcan se inventează mai multe denumiri involuntar comice, bazate pe metaforă și pe seria de sinonime a voma – a vărsa – a borî: munte focovom, focovărsetor, focoborîtoriu. Apa minerală ar fi putut fi numită, dacă se ținea cont de ideile autorului, minapă, vinapă (după borviz, din maghiară), oțetulă sau ațidulă. Listele de cuvinte ale gramaticianului Săulescu reprezintă un exercițiu neologic în cea mai mare parte eșuat, dar care completează cu exemple pitorești tabloul primei etape de modernizare lexicală din secolul al XIX-lea.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
.jpg)
