A stîrnit recent o oarecare rumoare pe rețele declarația ministrului Educației, Daniel David, că „profesorii trebuie să raporteze cazurile în care un coleg răspîndește teorii ale conspirației sau informații false”. Același lucru s-ar cuveni să-l facă și părinții sau chiar elevii, iar profesorii respectivi ar trebui să fie sancționați. Evident, același lucru ar trebui să se întîmple și în cazul în care unii profesori se declară adepți ai pseudoștiințelor (numerologia, astrologia etc.), care se asociază adesea cu teoriile conspirațiilor, crede ministrul.
Unii s-au grăbit să trateze această declarație drept o invitație la delațiune și au rostit cuvintele „securism” sau „cenzură politică”. Dar eu cred că ministrul are argumente bune: a propaga, de exemplu, antivaccinismul la orele de biologie sau „pămîntul plat” la orele de geografie nu numai că destramă însuși țesutul educațional, dar îi intoxică pe copii cu teorii care le fac rău, în măsura în care ele nu sînt combătute eficient. Dacă sîntem de acord că un farmacist are datoria să semnaleze oficialităților cazul unui coleg farmacist care adaugă substanțe nocive în rețetele pe care le prepară, ce obiecție am putea găsi împrejurării cînd un profesor denunță propagarea antivaccinismului din partea unui coleg? Nocivitatea unei învățături profund false, contrare tuturor principiilor științifice, este cel puțin tot la fel de mare ca și nocivitatea unei rețete farmaceutice falsificate – atîta doar că efectele asupra sănătății mentale și spirituale se vor vedea mai tîrziu.
Ca principiu, așadar, cred că nu se poate formula nici o obiecție solidă. Problema apare însă dacă profesorul propagă respectiva teoria conspiraționistă – de exemplu, ideea că vaccinurile sînt nocive și au fost dezvoltate pentru controlul populației – nu la cursuri, ci pe rețelele sociale, în timpul lui liber. Ce facem cu un dascăl care, în vreme ce respectă scrupulos explicațiile științifice la ore, debordează de conspiraționisme pe FB? El ar putea argumenta că își face datoria profesională în timpul consacrat, dar în timpul lui liber pretinde să beneficieze fără restricții de dreptul la opinie, la fel ca oricare alt cetățean. Ar trebui oare și el să fie sancționat?
Fapt este că profesorul nu este „oricare alt cetățean”. Opiniile sale, chiar și exprimate în afara cadrului profesional, contează pentru educație. Dacă elevii lui (sau părinții lor) ajung să le cunoască – ceea ce este aproape inevitabil –, vor ajunge să considere că ceea ce dascălul spune sau explică la curs nu e adevărat, deoarece nici chiar el însuși nu crede în acele lucruri, în plus că duplicitatea este acceptabilă etic. Chiar cred că, în unele situații, prezența duplicității poate fi mai gravă sub raport educativ decît o atitudine conspiraționistă constantă și unitară: ea poate sugera că, deoarece oamenii sînt urmăriți de autorități pentru convingerile lor, iar așa-zisa „gîndire cu capul propriu” este persecutată, duplicitatea este o tactică legitimă. Prin urmare, conspiraționismul pare mai plauzibil. Copilul va învăța astfel nu numai o pseudoștiință, ci și o pseudoetică. Așadar, după părerea mea, profesorul ar trebui să fie sancționat pentru „conspirativită” și răspîndire de „pseudoștiință”, chiar dacă declarațiile sale sînt făcute în exclusivitate pe rețelele de socializare și nu la curs.
În cazuri flagrante, desigur că nu va fi greu de aplicat acest principiu. Dar sînt numeroase cazuri-limită sau în preajma limitei. De exemplu, un profesor poate să nu fie adeptul teoriei „pămîntului recent” (literalismul biblic), dar poate să se declare drept „creaționist”, contrazicînd astfel teoria evoluției pe care o are de predat la curs. Ar trebui și el interzis? Sau ar trebui să-i cerem ca la ore să explice deopotrivă creaționismul și evoluționismul cu argumente și contraargumente? N-ar fi tocmai simplu nici pentru el, nici pentru elevii săi.
Și ce ne-am face dacă un profesor de istorie le-ar vorbi elevilor despre „meritele” comunismului sau ale fascismului mai mult decît unii elevi sau părinții lor ar considera normal? Care este limita între expunere și propagandă ascunsă? Cine decide asupra acestei limite? Elevii, părinții, colegii, autoritățile? Sau cum ar fi dacă un profesor de filozofie ar evoca prea insistent și aparent admirativ activitatea și scrierile lui Nae Ionescu? Dacă profesorul ar prezenta onest diferite interpretări și controverse din prezent și trecut, ar fi corect? Unii ar fi de acord cu această abordare comprehensivă. Alții însă ar obiecta că, în acest fel, s-ar induce tinerilor, încă neformați, o viziune relativistă și că profesorul are datoria să producă și repere etice și critice solide, nu numai să expună teze alternative. Dar, pe de altă parte, bineînțeles că s-ar înmulți și delatorii de serviciu, care ar reclama fără temei pe oricine nu le place, confundînd (cu intenție sau fără) logica expunerii și logica justificării.
Ce vreau să spun este că există riscuri, oricum am proceda. Nu vom împăca pe toată lumea și disonanțe se vor auzi mereu. Cred totuși că a aborda în procesul educativ marile controverse (în istorie, bioetică, științe) ale momentului, fie și într-o manieră simplificată, dar nu falsificatoare, este preferabil oricărui dogmatism. Însă a accepta, sub pretextul libertății de opinie, ca știința și cunoașterea să fie contrazise flagrant sau duse în derizoriu prin relativizare de unii dintre cei meniți să le susțină și să le transmită mi se pare, dintre toate, lucrul cel mai grav, iar el se cuvine a fi sancționat la fel ca o activitate medicală sau farmacopeică necorespunzătoare.
.jpg)
