Mai ales noi, românii, avem un talent aparte (dar și o pasiune, căci orice talent autentic generează o pasiune) să dezvoltăm creator greșelile trecutului. Nimeni ca noi nu știe să facă din greșeli, prin îmbogățitoare repetiție, mari greșeli, apoi greșeli enorme, apoi eșecuri catastrofale.
Cred că recent declanșata luptă cu legionarii și legionarismul e pîndită de această primejdie. În trecut, ne-am luptat cu comuniștii. De bună seamă, n-am reușit mare lucru. Pînă la urmă, biologia a operat lustrația de care nu am fost în stare. Cu securiștii, nici măcar nu ne-am luptat. Ne-am împrietenit cu ei imediat pentru că, spre deosebire de comuniști, securiștii s-au adaptat imediat noilor vremuri.
Sper, sincer, că lupta cu legionarii va decurge altfel și va avea alt deznodămînt. Dar, dacă va continua așa cum a pornit, lupta cu legionarii și legionarismul nu va avea alt deznodămînt decît trecutele lupte cu comuniștii/comunismul și securiștii/securismul.
Cu regret, observ că repetăm toate greșelile pe care le-am făcut cu comuniștii și cu securiștii. Mai întîi, avem grijă să facem din lupta cu legionarismul ceva oficial și antipatic, un exercițiu de conformism, o adeziune obligatorie. Organizarea unei veritabile contrapropagande susținute de stat pentru a combate propaganda legionară este o greșeală strategică fatală. Poate că multe competiții pe lume se cîștigă făcînd exact ce face adversarul și încă ceva în plus. Dar demagogia nu se combate cu și mai multă demagogie, spaima nu se combate cu o spaimă și mai mare, furia nu se oprește cu o furie mai teribilă. Nu înțelegem de ce mulți oameni au ajuns să aibă simpatii legionare, dar ne repezim să-i plesnim peste bot. Nu îi ascultăm atent pe cei prinși de nebunia legionară și nu sîntem capabili să distingem între ei. Dacă am face-o, am vedea că cei mai mulți nu sînt deloc incurabili, ci doar furioși, iar orice furie este, prin definiție, trecătoare. Dar cel mai rău efect al faptului că nu îi înțelegem bine este că vedem legionari peste tot. Ca în butada cu omul care se plimbă cu un ciocan în mînă: vede cuie de bătut peste tot. Orice mișcare de dreapta devine „extrema-dreapta” și „legionară”, orice critică la adresa stîngii europene, mai ales a stîngii birocratizate la Bruxelles, e văzută ca fascism, orice opoziție la politicile genderiste este taxată în aceiași termeni. În anii trecuți, hipstereii progresului de Facebook găseau legionari/fasciști oriunde. Era de ajuns să-ți faci semnul crucii și erai deja suspect, era de ajuns să citezi vreun mare duhovnic, erai legionar/fascist. Dacă acuzi atît de mulți oameni că sînt legionari, îi vei face să înțeleagă că nu e ceva grav, ba chiar că e bine din moment ce atît de mulți sînt așa.
În plus, facem o nouă greșeală care amplifică greșeala de bază: credem că opiniile și credințele se tratează cu pușcăria. Tenacitatea cu care se apără ideea că pușcăria sau amenințarea cu pușcăria curăță cugetele, îndreaptă gîndirea strîmbă sau sporește adeziunea la democrație mă înspăimîntă. Văd oameni deștepți, citiți, unii dintre ei cu un rafinat antrenament în istoria instituțiilor și mentalităților politice, susținînd fervent soluțiile de tip penal. Poate se gîndesc că, dacă liderii unei asemenea mișcări ajung la pușcărie, adepții demisionează. Poată se gîndesc că, dacă interzici răspîndirea anumitor poezii sau anumitor autori, în scurt timp nu le/îi mai citește nimeni. Nu știu ce e în mintea acestor oameni. Dar știu sigur că o poezie interzisă este cu mult mai influentă decît una permisă și că un lider de opinie închis este mult mai periculos decît unul liber. Știu sigur că o opinie politică tratată cu pușcăria de către o putere politică ce este general antipatizată ajunge să fie încă și mai simpatizată public decît era cînd se exprima liber. Opiniei libere trebuie să i se răspundă de pe același teren al libertății. Poliția nu are ce căuta în terenul opiniilor.
Precizez imediat că nu mă refer la cazuri de tip Georgescu. Omul și haita lui sînt în fața judecătorului pentru acțiuni comise împotriva statului, nu pentru opinii și poezii. Oricine aliniază o bandă de mercenari care o pornește spre București ca să ia puterea trebuie să ajungă la închisoare, fără doar și poate. Dar e o greșeală, pe care deja am comis-o, să arunci în pușcărie pe cineva pentru că spune o poezie, indiferent care.
Ce ar fi de făcut? După părerea mea, răspunsul trebuie să fie o reacție imediată la așteptările legitime ale oamenilor care, simțindu-se ignorați și umiliți, alunecă spre extremism. Vor alte figuri politice și alt gen de guvernare? Să primească alte figuri politice și alt gen de guvernare! În fond, asta cam vor nu doar susținătorii extremelor. Vor o anume justiție socială? Dați-le-o! În fond, nu cer nimic în neregulă. Nu contează că un grup de 50 de neisprăviți ajunși șefi pe la partide își simt pozițiile amenințate. E prea puțin pentru binele pe care evacuarea lor l-ar face. Cînd mai toată societatea spune „Nu așa!” (cum s-a întîmplat în ultimii ani Iohannis) și se continuă așa, acesta este răspunsul firesc al societății: extremismul. Ce spun, în esență, este că răspunsul la ascensiunea discursului public de tip legionar este de natură politică, persuasivă, nu penală. Soluțiile concrete sînt: apariția altor partide și a altor figuri politice care să exprime cu adevărat curentele din societate, reducerea corupției și a nedreptății nu doar la guvernare, ci peste tot și dialogul permanent, oricît ar fi de enervant sau de epuizant.
Evident, educația este importantă, dar trebuie să spunem două lucruri esențiale despre educație: primul, educația poate rezolva ceva numai pe termen lung; al doilea, educația civică se face mai ales acasă, nu la școală, ceea ce înseamnă că dacă elevul trăiește într-o familie în care se cultivă neîncrederea în instituții, în Guvern și în regulile democratice, poți tu să-i pui la școală zece ore de democrație pe săptămînă, e degeaba. Așadar, soluția democratică începe cu adulții care au dreptul să ceară o mare schimbare politică și au dreptul să o și primească. Apoi, acești adulți își vor educa copiii în consecință.
.jpg)
