În așteptarea unor probabile noi temenele făcute lui Donald Trump de către liderii celor mai mari puteri europene, spre a obține pentru nefericita Ucraină un proiect de pace, prin care Putin să nu fie de-a dreptul recompensat pentru agresiune, căpătînd prin pace ce n-a putut obține prin război, iar Europa să nu ajungă în situația de a fi următoarea pradă a tiranului rus, redescopăr un text vechi, din care republic (cu modificări) un fragment scris „la nervi”. Dar acei „nervi” din urmă cu mulți ani erau puțin față de cei pe care actuala situație îi generează, cînd vedem umilințele la care liderii Angliei, Franței, Germaniei, Italiei, Norvegiei etc. permit să fie supuși nu doar pe persoană fizică, dar și ca reprezentanți ai popoarelor lor, nehotărîndu-se odată să stea drepți nu numai împotriva dictatorului din Răsărit, dar și a smintitului din Apus. Ideea fragmentului este că europeanul (occidental) aproape și-a uitat astăzi istoria măreață; mai mult, a ajuns să se rușineze din cauza ei. De aceea, nici nu mai e capabil să-și ridice capul și să încerce să trăiască (sau să moară, la nevoie) adecvat modelului din trecut. S-o spunem clar: în lumea prădătorilor de azi, singurul mod de a te face respectat este de a arăta nu atît că ești puternic, cît mai ale că ești pregătit să te folosești de puterea pe care o ai și pe care și ceilalți ți-o știu.
Europeanul de azi dă impresia că are memoria scurtă, privirea mioapă şi că, de fapt, doreşte să se elibereze de povara trecutului pur şi simplu uitîndu-l. E un animal domestic, paşnic, ce nu-i preocupat decît de păscutul pe mica pajişte mănoasă de la picioare. Că lupii din afară îl privesc cu lăcomie pe el și pajiștea, nu-i deci de mirare. Strămoşul lui jinduia la Indii, la Americi, la Mările Sudului. Era brutal şi colonizator cu priviri scăpărătoare de pasăre de pradă, aţintite în depărtare. Britanicul, spaniolul sau francezul mediu aveau perspectiva globală a imperiilor respective. Hărţile lumii erau studiate şi pentru că erau o cartografiere a mărilor străbătute de flotele patriei. Istoria era scrisă partizan şi suna diferit de-o parte şi de alta a Rinului. Dar era măcar studiată intens şi cu pasiune, iar modelele ei, bune, rele, dar întotdeauna glorioase mai contau. Şi, la drept vorbind, cine altcineva decît tocmai naţiunile imperiale şi colonizatoare a inventat istoria şi geografia universale? Herodot şi Strabon aparţineau unui popor a cărui primordială operă literară, Iliada, zugrăveşte cucerirea, prădarea şi nimicirea unui oraş străin, aflat dincolo de mare...
Astăzi, Europa a devenit o provincie fără capitală reală. Vede numai la firul ierbii. Gîndeşte mărunt şi complezent. Vorbeşte discret, politicos, doar-doar nu i-o deranja prea mult pe ceilalţi. Singurele sale legături solide cu trecutul sînt date de turism şi de asumarea unor culpabilităţi istorice. Ambele devenite industrii, care – după o etapă necesară şi binevenită – au luat-o razna fabricînd produsele respective în cantităţi sufocante.
Într-adevăr, Europa s-a specializat în a-şi cere scuze: de la africani, că i-a dus în sclavie, de la amerindieni, că i-a infectat cu viruși și i-a colonizat după ce i-a descoperit, de la musulmani, că n-a sucombat Semilunii, de la asiatici, că le-ar fi furat diferite invenţii, după care i-a exploatat și umilit. Scuze nesfîrşite, binevenite pînă la un anumit punct – cine ar putea-o nega? –, dar apoi devenite patologie. Iar pe deasupra, scuze nu lipsite de un oarecare oportunism şiret: unii au petrol, alţii sînt numeroşi, alţii fanatici, alţii pun probleme cu imigraţia. Scuze unilaterale, însă: regii africani înșiși și-au vîndut supușii ca sclavi. Musulmanii condamnă Cruciadele, dar cucerirea Constantinopolului şi a Spaniei vizigote le consideră în ordine. Ruşii continuă să glorifice imperiul lor şi privesc pierderea unor bucăţi din acesta în 1991 drept o catastrofă naţională. (Între timp, s-au apucat metodic să-l refacă.) China cucerește piețele globale, amenință supremația Americii și domină mările Orientului Îndepărtat. Dintre toate civilizaţiile, Europa e excepţia care îşi reneagă vechile glorii, adică sinele. E singura care are remușcări. Și ca să-l perafrazăm pe Cioran: ce valoare mai are o Europă fără populația Chinei și care acum fuge și de „gloria Franței”, și de a celorlalte puteri?
Ştim bine: Europa s-a îmbolnăvit de relativism cultural, cu consecinţa minimalizării valorii propriilor realizări. Şi nu mă refer la nave de război sau la tunuri, deşi ar merita, poate, să se simtă mîndră de ingeniozitatea celor care le-au construit şi pe acestea. Dar de ce s-ar mai grăbi azi europenii să iubească această extraordinară instituţie democratică ce este Uniunea Europeană, cînd unii – precum un mare prelat al Bisericii Angliei – le recitau, acum niște ani, că Sharia nu are nimic inferior legislaţiei europene care ar putea să se inspire, în anumite puncte, din ea? De ce s-ar mai entuziasma pentru salvarea Europei cei îndoctrinaţi că toate civilizaţiile sînt egale, că diferenţele dintre ele nu sînt decît „opţiuni” ce nu pot fi ierarhizate şi că a o face dovedeşte rasism? Bunicii lor ştiau că Europa este menită, nu atît prin arme, cît mai ales prin valori şi instituţii, să domine lumea. (O convingere similară e împărtăşită şi azi, cu seninătate, de musulmani, de chinezi sau de ruşi.) Dar noi nu mai avem curajul să spunem răspicat lumii non-europene că liberalismul, federalismul, democraţia parlamentară, secularismul, egalitatea femeii cu bărbatul, toleranţa religioasă sînt valori net superioare confucianismului, Shariei, ortodoxiei slavofile şi animismelor africane. De ce nu îndrăznim să declarăm că, în pofida tuturor daunelor aduse, colonialismul european a făcut să progreseze ţările colonizate, că multe ţări africane nu atinseseră maturitatea politică şi culturală la proclamarea independenţei şi că nefericirile lumii a treia au fost încurajate de o decolonizare pripită şi exploatată politic de blocul comunist?
Şi noi, esticii, noi, românii? Noi, care am cunoscut otrăvurile comunismului, n-ar fi trebuit să păstrăm vie măcar pasiunea libertăţii pe care ne-a dăruit-o Europa? N-ar fi trebuit ca noi măcar să privim mai sus? Ei bine, sîntem chiar mai mărginiţi, mai provinciali. Perspectiva noastră, încurajată de rețele, nu mai e nici măcar ţara, e judeţul. În curînd va fi satul online, „bula”. Cui îi pasă astăzi la noi de Europa și de libertățile ei, afară doar dacă nu este vorba de călătorit, mers la muncă şi fonduri? Vesticii măcar au uitat măreţia trecută, dar noi nici măcar nu avem ce să fi uitat. Frustrări mari, invers proporţionale cu dimensiunea realizărilor – iată-ne portretul.
Şi totuşi, de una putem fi mîndri: vechiul principiu românesc al expedientului, al supravieţuirii fără glorie, celebrul „merge şi aşa”, pare să fi fost exportat cu un succes uriaş în întreaga Europă unită. Căci ce vedem? Instituţiile europene „merg şi aşa”, adică fără interes din partea cetăţenilor abulici. Administraţia lucrurilor înlocuieşte politica oamenilor şi uite: „merge şi aşa”! Iar politică „mare” nu vedem. Nici demnitate și curaj. Vedem ezitări, inconsecvență, neputință de a lua decizii comune radicale. Autoumilință în fața marilor bandiți ai lumii. Știm ce am avea de făcut, dar degeaba. Ne lipsesc un Carol cel Mare care să ne reinventeze, sau măcar un Churchill sau De Gaulle care să ne insufle forța rezistenței autentice. Avem alte griji: „salvăm planeta” de schimbările climatice, de exemplu.
