Cele mai vizibile investiții publice din ultimii ani sînt autostrăzile și stadioanele. Mult timp după anul 1989, a fost greu de înțeles motivul pentru care statul român nu reușea să înceapă măcar construcția cîtorva autostrăzi. Încercarea Bechtel a fost un fiasco și după aceasta nici un guvern nu se mai încumeta să demareze construcția unor tronsoane de autostrăzi.
Motivele bănuite erau multe: lipsa banilor, absența expertizei, perioada lungă de analiză și construcție care în multe cazuri depășea mandatul unui guvern sau al unui ministru, ceea ce descuraja chiar și demararea procedurilor de lucru. De multe ori s-a spus că România nu a reușit să atragă bani europeni pentru infrastructura rutieră pentru că nu a vrut sau nu a putut să își facă planurile în acord cu coridoarele de transport europene.
În ultimii trei-patru ani, adevărul este că lucrările de infrastructură rutieră au început să progreseze vizibil. Marile revelații au fost autostrada Moldovei, autostrada Unirii, reînceperea lucrărilor la fosta autostradă Bechtel sau avansul făcut, de exemplu, pe traseul dintre Pitești și Craiova.
Așa cum erau greu de explicat motivele pentru care nu se făceau autostrăzile, la fel de inexplicabilă a fost și dinamica relativ rapidă pe care am descoperit-o la construcția de autostrăzi. Adevărul este că, oricît de mult și-ar dori ultimii miniștri ai Transporturilor să se bată cu „pumnii în piept” pentru rezultatele din ultima perioadă, pregătirea începerii construcției durează în sine cîțiva ani, deci a existat o masă critică pentru construcția de infrastructură.
La fel au stat lucrurile și în ceea ce privește stadioanele și sălile de sport. Pentru primari și pentru suporterii de fotbal din țară a devenit o adevărată obsesie construcția de stadioane. Toată lumea vrea stadion: Timișoara vreo două, Constanța, București, cu Stadionul Dinamo, Pitești, Oradea și Hunedoara și-ar dori stadioane noi. S-a trecut în extrema cealaltă: fiecare oraș mare sau de mărime medie își dorește un stadion mai mic sau mai mare. Doar că bugetul de stat este limitat, iar cel local cu atît mai mult. Guvernul și autoritățile locale au descoperit cît de simplu este să construiești un stadion, au înțeles beneficiile electorale pe termen scurt și au creat un mecanism care pare că funcționează. Numai că, pentru o Românie cu un deficit mare, construcția excesivă de stadioane dăunează grav sănătății bugetului.
Ideea că stadioanele noi pot duce la dezvoltarea sportului românesc nu este realistă. Organizarea sportului de masă are puține incidențe cu un stadion nou, mult mai importante fiind în acest sens organizarea de la nivel de cluburi, calitatea antrenorilor și costurile pe care trebuie să și le asume părinții. Situația stadioanelor seamănă și cu cea a sălilor polivalente care s-au construit într-un ritm destul de accelerat. A plecat cu sala din Cluj-Napoca, a urmat Craiova, dar au apărut în tot mai multe orașe: Oradea, Galați, Turda, Tulcea, mai puțin București. România este în situația în care după ce nu a mișcat nimic timp de aproape 25 de ani, în ultima perioadă s-a intrat în febra construcției de autostrăzi, stadioane și săli polivalente.
După ce se liniștește cu infrastructura sportivă, ce investiții va face România? Axele sînt numeroase. De exemplu, anul acesta investițiile publice ajung la 8% din PIB, ceea ce este un adevărat record. Doar că aceste alocări sînt vizibile în special la infrastructură rutieră și sportivă și foarte puțin în ceea ce privește infrastructura feroviară, de exemplu, și industriile cu valoare adăugată mare. Cele mai cunscute investiții publice în rețeaua de cale ferată sînt pe coridorul Curtici-Brașov și modernizarea căii ferate București-Constanța. Sînt proiecte aflate în construcție de ani de zile, dar despre care este greu de spus în ce stadiu se află și, respectiv, în cît timp se vor finaliza.
Un capitol aparte este cel al dezvoltării sectoarelor cu valoare adăugată mare. Este o temă pe care o auzim în campaniile electorale de cel puțin zece ani. Toate partidele importante și-au făcut o datorie de onoare din a scrie în programele de guvernare fraza care spune că economia românească trebuie să dezvolte sectoare cu valoare adăugată mare. De fapt, este vorba despre schimbarea modelului economic românesc, respectiv trecerea de la unul bazat pe forță de muncă relativ ieftină la sectoare care produc valoare adăugată mai mare. Această schimbare nu este nici simplă și nici ieftină. Este posibil să fie nevoie de bani de la buget sau de programe care să se bazeze pe facilități acordate investitorilor, pe credit fiscal sau pe garanțiile statului.
În toate situațiile, impactul asupra bugetului este esențial sau, în anumite situații, decisiv. De aceea, este importantă o prioritizare a investițiilor pentru a putea oferi spațiu fiscal companiilor care doresc să se implice în aceste domenii. Un model poate fi Italia, care după criza din pandemie a înțeles că aprovizionarea cu semiconductori este esențială pentru principalele ei industrii. Astfel, după ce a plecat de la o analiză a situației și a scris o strategie, Italia a încurajat companiile să investească în domeniul semiconductorilor și în cele conexe, și în felul acesta au apărut investitori europeni sau din state terțe care s-au asociat cu companii italiene și au început să producă. Desigur, pentru România pasul spre semiconductori pare prea mare, dar un model de atragere a investițiilor ar trebui să existe. Pentru că după stadioane, săli de sport și autostrăzi va trebui ca România să treacă la un alt nivel.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
