Am pornit, ca orice profesor care încă se încăpățînează să creadă în onestitatea propriilor întrebări, de la un dubiu simplu: pot oare competențe precum redactarea de text să se formeze fără teme pentru acasă? Întrebarea nu e doar tehnică, ci și sentimentală: generații întregi au crescut cu tema ca ritual. Dar, cînd o iei în serios, descoperi că problema nu e tema în sine, ci felul în care învățarea este împărțită între clasă și „lumea de după”.
Discuția nu e nouă. În 1916, un ordin de ministru stabilea deja limite și principiile temelor – două ore pe zi pentru gimnaziu și liceu, echilibru între efort și odihnă, măsură. Mai tîrziu, un studiu al ministerului și al Institutului de Științe ale Educației, publicat în 2017, recomanda aceeași limită: două ore, aproximativ 10-20 de minute pe disciplină. Iar cercetări recente, inclusiv cele conduse de Dacian Dolean, arată că efectele temelor diferă mult în funcție de vîrstă, calitate și grad de autonomie, nu de volum. În Republica Moldova am găsit documente similare, cu aceeași grijă pentru timp și echitate. Pare că, indiferent de epocă sau de graniță, raționalitatea are mereu această formă rotundă: două ore.
Dacă privim alte sisteme de învățămînt, observăm o hartă surprinzător de pestriță. Unele țări, atît cît am găsit eu informație, reglementează ferm temele: Franța le interzice în primar, China limitează drastic volumul lor prin lege, iar regiuni precum Madridul au introdus norme specifice pentru temele digitale (!). Alte sisteme, cum ar fi Finlanda sau Olanda, cultivă tradiția temelor puține, integrate firesc în ritmul școlii. Iar în școlile anglo-saxone sau internaționale, libertatea este regula, cu soluții interne, ingenioase: într-o școală din Luxemburg pe care am vizitat-o, profesorii completau online un document comun unde vedeau, în timp real, ce teme dăduseră ceilalți, ca să nu pună în spatele copiilor o presiune pe care nu o pot duce.
Privită astfel, întrebarea inițială capătă alt sens. Nu dacă putem renunța la teme, ci cum folosim orele de la clasă ca să nu transformăm absența temelor în absența competențelor. Iar răspunsul vine chiar din cercetare: scrierea se formează prin ritm, nu prin cantitate, prin feedback rapid, nu prin solitudinea de acasă. Nu e simplu, desigur, și cere exercițiu și din partea profesorului. Micro-scrieri de cinci minute, scriere ghidată, rescriere pe loc, lucrul în perechi, roluri de editor și corector în echipă – toate acestea dezvoltă competența reală, nu „pagini” făcute în tăcerea camerei.
Pe acest fundal, proiectul de ordin privind temele, aflat acum în dezbatere, nu închide calea scrierii, ci o clarifică. El stabilește limite rezonabile (o oră la primar, două la celelalte niveluri), diferențiază tema obligatorie de cea suplimentară, cere monitorizare și feedback din partea elevilor și părinților și, mai ales, afirmă explicit că nu pot fi date drept temă conținuturi „care necesită o abordare sistematică în clasă” – formulare care, firește, include redactarea unui text mai amplu.
Așadar, da: putem dezvolta competențele de scriere fără teme excesive, dacă ora devine atelier, prin micro-scrieri de 5-10 minute, în care elevul exersează o idee, o frază, un mic paragraf, prin scriere ghidată, în care profesorul modelează procesul, prin rescriere și editare făcute pe loc, nu acasă, unde greșeala devine inerent invizibilă, prin lucrul în perechi, în echipă sau pe „roluri” (autor, editor, corector), imposibil de replicat ca temă – altfel spus, dacă învățarea se întoarce către cursivitate și sens. Scriere în care elevul simte procesul, nu doar îl livrează. În realitate, competența de redactare trăiește mai mult din ritm decît din kilometraj.
Și poate că exact aici ar trebui să fie discuția publică: nu dacă tema dispare, ci ce rămîne în locul ei. Dacă rămîne tăcerea, atunci proiectul nu va produce nimic. Dacă rămîne exercițiul, atunci poate, chiar poate, vom începe să vedem tema nu ca obligație în plus, ci ca prelungire firească a unui timp de învățare care începe în clasă și nu se termină odată cu soneria. Sigur, asta presupune și ca programele să nu fie prea fixate pe problema transmiterii și acumulării de informație.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
.jpg)
