Conjurația imbecililor este un roman care transformă New Orleans-ul începutului anilor 1960 într-o scenă de comedie burlescă, cu piețe, străzi și cafenele animate de personaje foarte diferite: unele unice și imposibil de încadrat în tipare convenționale, iar altele întruchipînd șabloane culturale și comportamentale ușor recognoscibile. Toole surprinde cu exactitate topografia orașului (Cartierul Francez, străzile comerciale, strada Canalului, barul Bucuria Nopții, Magazinul Universal D.H. Holmes) și folosește acest cadru pentru a construi o satiră despre inerția socială și despre absurditatea unei lumi în care pînă și Consolarea filosofiei a lui Boetius se pierde între tramvaie, cluburi de strip-tease, fabrici de cîrnați și intrigi abile, țesute de analfabeți cu școala vieții.
Toole, absolvent al Tulane University și doctorand la Columbia, a terminat manuscrisul cărții în perioada în care își îndeplinea stagiul militar la Fort Buchanan, în Puerto Rico, predînd engleza recruților hispanici. Întors în Louisiana, a revizuit textul și l-a trimis editorilor. În 1964 a început o corespondență îndelungată cu Robert Gottlieb, editor la Simon & Schuster, care i-a propus eliminarea a numeroase pasaje și restructurarea severă a textelor păstrate. Toole, perfecționist și refractar la compromisuri, a refuzat să reducă dimensiunea manuscrisului (în jur de 300 de pagini dactilografiate), iar proiectul a rămas în aer. Anii care au urmat au fost marcați de dezamăgiri și refuzuri. Toole a continuat să predea, să scrie eseuri și scurte povestiri, dar romanul nu și-a găsit drum către tipar. În 1969, după o perioadă de depresie severă, a părăsit New Orleans și a condus sute de kilometri pînă în Biloxi, Mississippi, unde și-a pus capăt zilelor. Avea doar treizeci și unu de ani.
Manuscrisul a rămas în casa mamei sale, Thelma Ducoing Toole, pînă în 1976, cînd, hotărîtă să își vadă fiul recunoscut, l-a contactat pe scriitorul Walker Percy, pe atunci profesor la Loyola University din New Orleans. Percy a depășit cu scepticism primele pagini, dar a continuat și, în scurt timp, și-a dat seama că ține în mînă o capodoperă. Imediat a recomandat cartea editurii Louisiana State University Press. Publicată în 1980, Conjurația imbecililor a primit cronici entuziaste în The New York Times Book Review și The Washington Post, iar în 1981, lui John Kennedy Toole i-a fost decernat postum Premiul Pulitzer pentru ficțiune. Lui Ignatius J. Reilly, eroul improbabil al romanului, i s-a dezvelit o statuie în 1996, lîngă fostul magazin D.H. Holmes de pe strada Canalului, ancorîndu-l definitiv în peisajul orașului și în imaginarul său colectiv.
Personajul principal, pe care nu poți să nu îl îndrăgești de la primele pagini, este construit cu atenția unui portretist care știe că excentricitatea, pentru a fi plauzibilă, are nevoie de precizie: bărbat de treizeci de ani, cu studii de „medievalism” la universitatea locală, locuind cu mama sa într-o casă modestă din cartierul Uptown. Obez, cu ochii și albaștri, și galbeni, purtînd o șapcă de vînătoare, Ignatius încearcă să trăiască într-un oblomovism cu valori de finalitate medievale și valori de randament sindicaliste, din care neatenția mamei îl smulge fără menajamente. Myrna Minkoff, fosta parteneră a lui Ignatius și studentă marxist-progresistă, contribuie, împreună cu o galerie de personaje atent conturate, la crearea unei farse ample și contradictorii, care se extinde dincolo de limitele orașului. Toole observă cu exactitate moravurile clasei de mijloc și ale micilor antreprenori, prinși în ritmul unei comedii sociale cu straturi multiple: croitoreasa Irene Reilly, domnul și doamna Levy, lucrătoarele din Cartierul Francez, polițistul ghinionist Mancuso, bătrînul mccarthyist sau tinerii boemi din cafenelele de pe Bourbon Street. Dincolo de umorul replicilor, mai ales al diatribelor lui Ignatius împotriva modernității și a decăderii, persistă o melancolie hrănită de conștiința ostracizării spontane a perspectivelor care sfidează convențiile și a celor ce le dau glas.
Orașul este mai mult decît fundal. Străzile New Orleans-ului devin spații narative cu propria lor textură. Stîlpii metalici care susțin balcoane devin personaje, aidoma celui care, cedînd sub lovitura mașinii, declanșează prăbușirea inexorabilă a „roții Fortunei”, așa cum Ignatius își personifica soarta pentru a o extrage de sub anemica jurisdicție a propriei responsabilități. Traseele tramvaielor St. Charles și Desire, mirosul pieței, cîrciumile cu jazz, toate dau densitate unei geografii și unor toponime care păstrează memoria comunităților creole, afro-americane și cajune. Toole înregistrează cu umor și ironie nu lipsită de tandrețe modul în care aceste straturi culturale coexistă, uneori în disonanță, alteori într-un echilibru precar.
Succesul postum a confirmat originalitatea romanului. Premiul Pulitzer a legitimat un autor care nu apucase să-și vadă cartea tipărită, iar New Orleans-ul a primit, prin Ignatius, o identitate literară ce rivalizează cu imaginile orașului din proza lui Tennessee Williams sau Truman Capote. Romanul lui John Kennedy Toole este mai mult decît o farsă reușită. În spatele umorului și al grotescului, cartea păstrează o observație atentă asupra unor comunități și asupra felului în care orașul modelează viețile celor care îl locuiesc. La peste patru decenii de la apariție, Conjurația imbecililor rămîne un reper al prozei americane moderne. Romanul propune o altă perspectivă asupra New Orleans-ului, mai puțin solemnă decît cea din textele lui Tennessee Williams, dar la fel de fidelă realității. Este o invitație de a îndrăgi orașul care, în final, își salvează eroul in extremis, observînd cum, dincolo de stridența și antagonismul personajelor, acesta oferă cadrul propice și ocrotește existențe fragile, ingenioase și efemere, făurindu-și din diversitate și acceptarea ei un mod de înțelegere a vieții înseși.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
