Prin Milano am fost de cîteva ori în trecere și de fiecare dată m-am gîndit că aș fi vrut să văd Cina cea de taină pictată de Leonardo da Vinci. Vizitarea ei presupune o programare făcută cu luni înainte. După nenumăratele dezastre prin care a trecut, pictura murală e astăzi protejată într-un mod cu totul special. Printr-o minune, anul aceasta am reușit să facem o programare cu vreo două luni înainte de a merge acolo, pentru o vizită cu un ghid specializat. Un asemenea ghid e binevenit pentru că, în cele maximum 15 minute în care ți se permite să stai în sala respectivă, e cam greu să știi prea bine la ce să te uiți mai întîi. Ar trebui să te documentezi serios înainte, iar apoi, odată ajuns acolo, să te poți dumiri și descurca destul de repede cu extraordinara capodoperă care-ți apare în față. Riscul e s-o ratezi cumva, chiar văzînd-o.
Am fost informați că trebuie să fim cu 30 de minute înainte de ora programării, pentru a primi biletele de la oficiul de lîngă Cenacolo Vinciano și biserica Santa Maria delle Grazie. De asemenea, se cere să ai un act de identitate, biletul fiind nominal și netransferabil. Procedura te duce cu gîndul la obținerea unei vize de la un consulat. Speriați de atîtea complicații, am ajuns la fața locului cu mai bine de o oră mai devreme. Ne-am așezat la micul rînd format în fața oficiului. Omul de la ghișeu a studiat rezervarea și, parcă puțin mirat, ne-a spus să revenim peste vreo 45 de minute. Cu tot frigul de afară, ne-am plimbat pe străzile splendide din jur, printre vile impresionante (italienii ăștia!). Am revenit totuși, nerăbdători, după o vreo 40 de minute. La ghișeu ni s-au cerut actele, dar ni s-a spus că trebuie să mai așteptăm vreo 15 minute. Nici ora trecută pe rezervare nu era cea a intrării propriu-zise în sala picturii, ci a întîlnirii cu ghidul care avea să-și înceapă povestea mai devreme. Nu era un simplu ghid, din acela guraliv, ci o doamnă mai în vîrstă, cercetătoare la muzeu, chiar specializată în picturile lui Da Vinci. Timp de vreo zece minute, ne-a explicat celor circa douăzeci de oameni care formam grupul, în fața bisericii, cum a a ajuns Leonardo să picteze Cina cea de taină la comanda ducelui de Sforza, conducătorul de atunci al orașului Milano. A început să ne expună și nenumăratele nefericite întîmplări prin care a trecut pictura de-a lungul vremii.
N-am să intru în amănunte, dar sala picturii a fost refectoriu mînăstiresc, sufragerie ducală, apoi a fost folosită pe post de cantină, bucătărie și spital de campanie. Soldații lui Napoleon au depozitat acolo fîn și se pare că au și vandalizat pictura. De mai multe ori sala s-a inundat, iar în al Doilea Război Mondial a fost bombardată și distrusă de aliați, în picioare rămînînd doar doi pereți, printre care și cel cu pictura. Ulterior, a stat luni întregi sub cerul liber, acoperită doar de-o prelată. Pe lîngă toate astea, de-a lungul timpului, diverși „restauratori” și-au făcut de cap, cum s-ar spune, cu pictura lui Leonardo. Susținînd că încearcă să-i redea starea inițială, au lungit degetele apostolilor, le-au lățit fețele, ba unul chiar a frecat peretele cu sodă caustică pentru a înlătura mucegaiul, apoi a repictat unele părți și le-a sigilat cu lac. Ultima restaurare, încheiată în 1999, s-a făcut cu metode moderne, folosindu-se tehnologii speciale pentru depistarea straturilor inițiale ale picturii. Restauratoarea Pinin Brambilla Barcilon a muncit peste două decenii la acest proiect (Leonardo a lucrat patru ani la Cina cea de taină), străduindu-se cu multă știință și o minuțiozitate ieșită din comun să refacă pictura, centimetru cu centimetru. La încheierea lucrării, despre care, în ciuda unor critici inevitabile, se spune că aduce totuși capodopera mult mai aproape de forma inițială, autoarea a scris o carte: La mia vita con Leonardo.
Am intrat în anticamera fostului refectoriu, unde am mai stat cîteva minute, privind fotografii cu imaginile dezastrului provocat de bombardamentul din 1943. Ni s-a spus apoi că așteptarea aceasta era gîndită așa încît praful, cu care eventual veniserăm de afară, să se așeze și să poluăm cît mai puțin cu prezența noastră spațiul sacru al capodoperei. Un fel de purgatoriu. Mi-am adus aminte de ritualul complicat pe care italienii l-au conceput și la intrarea în Capela Sixtină. Aceste preludii sînt și de natură să te introducă în atmosferă, să mărească efectul momentului mult așteptat, cînd ajungi în dreptul picturii. În sfîrșit, ușile din fața noastră s-au deschis brusc în mod automat și am putut păși cu timiditate în semiobscuritatea sălii. În dreapta se desfășura peretele luminat cu marea pictură spre care nu puteai privi decît înfiorat. Ghida ne-a dat o mulțime de explicații și acolo, dar apoi ne-a lăsat cîteva minute să privim singuri, în liniște. N-o să mă apuc să descriu ce am văzut. Sînt nenumărate cărți și studii despre asta. Pot să spun doar că acel sfert de oră s-a scurs de parcă ar fi fost cîteva secunde. Deodată, o voce ca din pereți a spus pe un ton grav: Please exit! Iar alte două uși s-au deschis automat.
Am ieșit în grădinița verde dintr-o latură a refectoriului, unde ghida ne-a luat din nou în primire spunînd că știe cît e de trist momentul cînd trebuie să părăsești încăperea. Ne-a dat apoi o serie de alte amănunte, printre care și acela, foarte nostim, că Iuda avea figura preotului pus să-l supravegheze pe Leonardo în timpul lucrării și care-l pîra mereu. Apoi ne-a cerut să-i punem întrebări. O fată tînără a întrebat dacă e adevărat că apostolul Ioan din pictură ar fi de fapt Maria Magdalena cu care Iisus ar fi fost căsătorit. Ghida a explodat, strigînd: Fake news! Am observat ulterior că drăcia asta, promovată în Codul Da Vinci a lui Dan Brown, e menționată ca speculație și în Wikipedia. E poate de înțeles că o operă și o personalitate ca a lui Leonardo incită la tot felul de asemenea speculații. Dar ghida a insistat s-o mai întrebăm și alte lucruri. Aceeași tînără fată a întrebat dacă e adevărat că Iuda și Iisus sînt în pictură una și aceeași persoană. Dacă nu ieșiserăm încă de sub vraja capodoperei lui Leonardo, întrebările astea ne-au readus cu picioarele pe pămînt. În ce lume trăim!
.jpg)
