Reluînd invitația lui Adolfo Bioy Casares de a schimba, în mod generic, raportarea cu privire la o operă din perspectiva locuibilității sale, despre care am discutat în articolul precedent, vă propun să contemplăm cîteva exemple sugestive de arhitectură modernă și contemporană, care validează gîndirea temerară a scriitorului argentinian.
Revistele și site-urile de arhitectură elogiază clădiri care produc imagini memorabile însoțite de experiențe cotidiene dificile. Numeroase clădiri și chiar așezări moderniste, create de la zero, uneori pe locul unor demolări masive ale țesutului istoric validat de timp, care au fost cap de afiș și au obținut premii de arhitectură, s-au dovedit a fi, în doar cîteva decenii, eșecuri majore ale unei viziuni optimiste, naive și totalitare cu privire la oraș. Ansamblul rezidențial Pruitt-Igoe a fost prezentat inițial ca o soluție rațională pentru locuirea urbană. Fotografia machetei ansamblului îl arăta pe autor, cu un arătător în mînă, explicînd unei comisii binevoitoare beneficiile și progresul realizate prin proiect. După douăzeci de ani, acesta devenise simbolul eșecului unei viziuni care confundase aplicarea mecanică a unor principii de proiectare cu viața însăși, motiv pentru care toate blocurile de locuințe au fost demolate.
Există și exemple mai notorii, pe care le experimentăm și noi, în orașele României. Mulți arhitecți admiră radicalitatea planului Ville Radieuse. Separarea funcțiunilor (locuire, loisir, circulație și producție), turnurile de locuințe amplasate în parc și circulația organizată au influențat generații întregi de arhitecți, făcînd carieră și în România socialistă prin proiectarea unor ansambluri rezidențiale de mare rafinament care, după excesele totalitare ale anilor ’80, au devenit repere de calitate în proiectarea urbană. Totuși, apare inevitabil întrebarea lui Bioy Casares. Ar fi vrut autorul proiectului, Le Corbusier, să trăiască întreaga viață într-un astfel de oraș? Ori printre blocurile cruciforme repetitive din Le Plan Voisin? Să îmbătrînească acolo? Întrebarea este mai puțin teoretică decît pare, căci, spre finalul vieții, marele arhitect a ales să locuiască perioade lungi într-un spațiu de numai 13 metri pătrați, celebrul Cabanon, proiectat de el însuși, la Roquebrune-Cap-Martin, pe malul mării în care îi plăcea să înoate. Între orașul ideal desenat pe planșetă și locul efectiv al vieții sale există o distanță care merită observată.
Un exemplu contemporan la fel de revelator îl oferă Bjarke Ingels. Arhitectul danez a devenit celebru prin proiecte de o spectaculozitate incontestabilă, clădiri care par să transforme constrîngerile în exerciții de imaginație și care circulă cu ușurință prin reviste, conferințe și rețele sociale. Cu atît mai interesantă este alegerea sa personală. Casa de vacanță pe care a cumpărat-o la Rørvig, pe coasta daneză, nu este o demonstrație de virtuozitate formală și nici un manifest al arhitecturii viitorului. Este o modestă locuință din lemn, construită în 1918, cu acoperiș de stuf, camere mici și o atmosferă aproape arhetipală pentru peisajul scandinav. Mai semnificativ decît casa însăși este modul în care Ingels vorbește despre ea. În loc să o considere un obiect care trebuie reinventat, mărturisește că a încercat să înțeleagă, influențat de Louis Kahn, desigur, „ce își dorește casa”. Formularea surprinde printr-o discreție căutată. Ea vine din partea unui arhitect asociat cu insolitul formal și experimentul arhitectural indiferente la consecințe, care, în momentul în care își alege propriul refugiu, caută continuitate, familiaritate, relație directă cu natura și liniște. Dacă marile sale proiecte sînt destinate să impresioneze și să circule în media, casa de la Rørvig pare destinată să fie locuită. Iar această diferență spune poate mai mult despre natura arhitecturii contemporane decît multe dintre teoriile și alegațiile formulate în jurul ei.
Fidelă spiritului vremurilor, arhitectura contemporană promovează clădiri care sînt concepute aproape exclusiv pentru a fi fotografiate. Fațade spectaculoase, geometrii imposibile, volume care sfidează gravitația. În imagini arată impecabil. După inaugurare încep însă problemele obișnuite: supraîncălzire, orientare dificilă, costuri de întreținere excesive, spații greu sau imposibil de utilizat. Într-o epocă în care imaginea a devenit mai importantă decît realitatea, clădirea funcționează excelent ca obiect reproductibil și mai greu ca habitat. Rețelele sociale amplifică această tendință. Astăzi vedem mii de clădiri și aproape nici una dintre viețile care se desfășoară în interiorul lor. Admirăm volume, texturi și reflexii. Știm foarte puțin despre confort, rutină, vecinătate sau îmbătrînire. De aceea, a vedea simulacrele de reprezentări nu mai reprezintă un criteriu de decizie.
Foarte puțini oameni se mută într-un oraș pentru că este o capodoperă urbanistică. Se mută pentru că pot construi o viață în el. Pentru că există străzi familiare, magazine de cartier, prieteni cu care se pot ajuta, amintiri și repere. Cu alte cuvinte, pentru că este locuibil. În acest sens, locuibilitatea este poate cel mai dificil criteriu dintre toate care pot fi aplicate arhitecturii și urbanismului. Ea nu poate fi demonstrată printr-un desen și nici printr-o fotografie. Are nevoie de timp, de utilizare, de răbdare, de validarea generațiilor următoare. Poate fi analizată doar la fața locului, simțind mirosul străzilor și ascultîndu-le zgomotele.
De aceea invitația lui Bioy Casares, de a ne gîndi la cărți ca la case și de a reflecta în care dintre ele ne-am simți cel mai bine, continuă să mă urmărească. Ea poate fi extinsă spre dimensiunea spațială a unui cartier, a unui oraș, ori poate spre dimensiunea spirituală a unei biografii. Există, indiferent de domeniu, creații pe care le admirăm și creații în care ne-am muta pentru restul vieții. Operele care aparțin ambelor categorii sînt mai rare decît sîntem dispuși să recunoaștem, mai ales atunci cînd se întîmplă să fim creatorii lor.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
