Într-un articol din Le Point se deplînge faptul că „ponderea celor care citesc zilnic a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani”. Afirmația e însoțită de cifrele „dezastruoase”: potrivit barometrului din 2025 al Centrului Național al Cărții, doar 45% din francezi au declarat că citesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte, aproape jumătate din populația unei țări citește zilnic, iar acest lucru este considerat un semn de alarmă. În România, o asemenea proporție ar fi probabil sărbătorită prin comunicate triumfaliste, conferințe despre renașterea culturală și strategii guvernamentale declarate deja un succes.
Bineînțeles, diferența nu este însă doar una de cifre. Este diferența dintre o societate care se teme că pierde un obicei cultural bine consolidat și una în care lectura nu este o practică suficient de răspîndită pentru ca pierderea ei să constituie o dramă. Dar care este motivul real pentru care România nu mai citește?
România, cei mai puțini cititori din UE
Datele Eurostat pentru 2022 plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința lecturii. Doar 29,5% din românii cu vîrsta de cel puțin 16 ani au declarat că au citit măcar o carte în ultimul an. Media Uniunii Europene a fost de 52,8%. Barometrul de Consum Cultural 2024, publicat în noiembrie 2025, indică, la rîndul său, o scădere accentuată a lecturii. Aproape jumătate dintre români nu au citit nici o carte tipărită sau digitală în ultimul an, iar peste 80% nu au ascultat niciodată audiobook-uri.
Dacă e să continuăm eterna noastră comparație cu Bulgaria, pînă și bulgarii citesc mai mult decît noi: aproximativ 38-40% din bulgari citesc cel puțin o carte pe an. În Europa, Elveția deține primul loc pe întregul continent, avînd cel mai mare procent de cititori din populație: 81% din locuitori au citit cel puțin o carte în ultimul an. Țările nordice, precum Suedia (71%), Finlanda (70%) și Danemarca (72%), sînt în fruntea clasamentului, țări recunoscute pentru sistemele lor de educație performante și pentru investițiile în cultură și biblioteci publice.
La noi, pentru aproape șapte din zece români, un an întreg poate trece fără ca ei să citească o singură carte. Nici măcar una începută și abandonată la jumătate, nici măcar un roman polițist de vacanță.
De ce nu citesc românii
Explicațiile oferite de români sînt cunoscute. Lipsa timpului, programul de muncă, naveta, treburile casnice și obligațiile familiale care lasă puțin spațiu pentru o activitate care cere liniște și concentrare. Alții invocă oboseala. După o zi petrecută între serviciu, trafic, facturi și sarcini domestice, o platformă de streaming sau cîteva zeci de minute pe rețelele sociale par mai ușor de suportat decît un text de cîteva sute de pagini.
Există și răspunsul cel mai direct: lipsa interesului. Mulți oameni nu au descoperit plăcerea lecturii nici acasă, nici la școală. Cartea le-a fost prezentată ca obligație, materie pentru teză, listă de lecturi și test de verificare, nu ca formă de evadare, curiozitate sau libertate. Peste toate se așază concurența ecranelor. TikTok, Facebook, YouTube și platformele de filme oferă recompense rapide, imagini, sunet și povești consumabile în cîteva secunde. Ar fi însă prea comod să încheiem analiza aici și să spunem că românii nu citesc fiindcă nu vor.
Un obicei cultural nu se formează în vid. El este susținut de familie și școală, dar și de biblioteci, librării, programe publice, cluburi de lectură, întîlniri cu scriitori și acces constant la cărți noi. În România, distribuția librăriilor este extrem de dezechilibrată din punct de vedere geografic. Peste 80% din librăriile moderne din România sînt concentrate în București și în marile orașe universitare (Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Brașov). Există orașe întregi în România care au o singură librărie sau chiar nici una. Pentru aproximativ jumătate din populația țării care trăiește în mediul rural, achiziția unei cărți dintr-un magazin fizic este imposibilă fără o deplasare lungă.
Ar fi, bineînțeles, comerțul online care acoperă teoretic orice adresă, însă această facilitate vine cu bariere pentru publicul defavorizat. Taxa de transport pentru o singură carte poate reprezenta între 30% și 50% din valoarea cărții în sine. Un cost suplimentar care descurajează clienții cu venituri reduse din sate și orașe mici, unde nu există opțiuni de ridicare gratuită dintr-un showroom sau locker. Ar rămîne, ca posibilitate, bibliotecile. Însă în România vorbim despre o prăbușire a rețelei de biblioteci publice. Conform datelor Institutului Național de Statistică (INS), rețeaua de biblioteci din România s-a redus drastic în ultimele trei decenii, mii de biblioteci publice, școlare și comunale fiind închise după anul 1990.
Bibliotecile mobile, o realitate paralelă
Pe de altă parte, și alte țări au probleme cu infrastructura culturală. Însă acestea au rezolvat problema accesului prin biblioteci mobile. Țările cu cei mai mulți cititori, aflate în fruntea clasamentelor europene, nu au ajuns acolo prin simple campanii care le-au cerut cetățenilor să fie mai cultivați. Pe lîngă faptul că au investit în biblioteci publice, educație, acces și servicii adaptate comunităților, au creat bibliotecile mobile, transformîndu-le, dintr-un simplu serviciu de livrare, într-un instrument vital de incluziune socială. Căci bibliotecile mobile nu transportă doar cărți, ci funcționează ca centre comunitare, tehnologizate, esențiale pentru zonele rurale, montane sau cartierele periferice.
Un bun exemplu este modelul finlandez al autobuzelor-bibliotecă, numite kirjastoauto. Finlanda deține una dintre cele mai moderne flote de biblioteci mobile din lume, integrată perfect în infrastructura națională. Autobuzele sînt adesea vehicule electrice uriașe, special proiectate pentru a rezista iernilor arctice. Pe lîngă rafturile de cărți, autobuzele sînt dotate cu wi-fi prin satelit, imprimante 3D, laptop-uri care pot fi împrumutate și ecrane pentru proiecții de filme. Autobuzele se opresc direct la școli, grădinițe, azile de bătrîni și în centrele satelor izolate, avînd un orar fix, respectat la secundă și monitorizat prin aplicații mobile.
În Suedia și Norvegia există biblioteci pe apă (bokbåten). În peninsulele și zonele de fiorduri din Scandinavia, accesul rutier este uneori imposibil, așa că autoritățile au creat servicii de bibliotecă pe bărci special amenajate (precum faimoasa navă Epos din Norvegia). Bărcile nu aduc doar cărți, ci transportă scriitori, muzicieni și actori, transformînd oprirea în port într-un festival cultural local pentru comunitățile izolate de pescari.
În Germania și în Regatul Unit, autobuzele cu cărți deservesc două categorii complet diferite. În mediul rural, completează rețeaua de biblioteci fixe care au fost închise din motive de buget. În mediul urban, merg în cartierele defavorizate, unde există comunitățile de imigranți sau familiile cu venituri mici. Autobuzele-biblioteci le oferă literatură în limbi materne, dar și cursuri de alfabetizare digitală.
În Spania, în regiunile afectate grav de depopulare, bibliotecile mobile sînt o prioritate guvernamentală. Pe lîngă împrumutul de cărți, unele autobuze oferă suport cetățenilor în interacțiunea cu autoritățile statului (ajutor pentru completarea actelor online sau plata unor taxe), devenind un colac de salvare pentru populația îmbătrînită de la sate.
Însă toate aceste proiecte reușesc deoarece sînt finanțate direct de la bugetul central sau județean, fiind văzute ca un serviciu public esențial, nu ca o activitate caritabilă ocazională. Cardul de bibliotecă emis pentru o bibliotecă mobilă este valabil în orice instituție fixă din țară, iar stocurile sînt rotite constant din depozitele centrale pentru ca cititorii să aibă mereu noutăți la dispoziție.
România, țara proiectelor care se opresc
În România au existat și încă există inițiative extrem de valoroase de biblioteci mobile, însă ele diferă major față de restul Europei: nu sînt rețele de stat naționale și permanente, ci proiecte-pilot locale sau inițiative private născute din eforturile unor asociații neguvernamentale (ONG-uri). Doar ocazional, consiliile județene sau bibliotecile mari din România obțin fonduri UE pentru a cumpăra vehicule speciale. Spre deosebire de Finlanda sau Spania, unde aceste autobuze rulează neîntrerupt de zeci de ani pe baza unor bugete de stat sigure, în România inițiativele suferă din cauza lipsei de continuitate. Cînd fondurile europene se termină sau sponsorizările private ale unui ONG scad, mașinile rămîn blocate în garaj din lipsă de combustibil sau din incapacitatea de a plăti salariul unui șofer-bibliotecar.
Lectura, între alegere și privilegiu
Există o tentație moralizatoare în discuțiile despre citit. Românilor li se spune că nu citesc fiindcă sînt superficiali, leneși sau captivi ai rețelelor sociale. Uneori este adevărat că lectura pierde competiția cu forme mai comode de divertisment. Dar nu toate alegerile se fac în condiții egale. Este simplu să recomanzi lectura unui copil care crește într-o casă cu bibliotecă, are părinți cititori, primește cărți, merge la librărie și întîlnește profesori care îl ajută să găsească povești potrivite pentru el. Este mult mai greu pentru un copil dintr-o localitate fără librărie, cu o bibliotecă școlară slab dotată și cu părinți care nu au avut nici ei acces la cărți.
În Franța, scăderea la 45% a celor care citesc zilnic este tratată ca o urgență culturală. În România, unde șapte din zece oameni nu deschid nici măcar o carte într-un an, alarma încă nu pare să fi ajuns la instituțiile care ar trebui să construiască biblioteci, să cumpere volume și să ducă lectura acolo unde librăriile nu există.
Putem continua să-i certăm pe români că nu citesc. Dar poți transforma lectura într-o obligație morală, după ce ai tratat accesul la carte ca pe un lux?
Credit foto Kirjastoauto: Wikimedia Commons
